M-am dus la Cineplexx Tiran să văd Nosferatu (2024). Fiind la o distanță de zece minute de plimbare de casă, am ales proiecția de la ora 22.00, că e mallul mai liniștit.
Dacă te întrebi cum pot toți idioții să creadă în conspirații, și în Satana, și în toate aberațiile ilogice și iraționale, și să le și debiteze în gura mare, ei bine, filmul lui Robert Eggers are o lecție pentru tine. E un film horror atmosferic atât de intens și de inteligent construit încât tu, omul deștept, care nu crede în tâmpenii, pleci acasă speriat de fiecare umbră și penumbră, de fiecare sunet sau vâjâit neașteptat.
Pentru că Robert Eggers e un clasic instant al genului horror.
***
Remarcați cum în acest trailer, nu îl vezi nicăieri pe Nosferatu. Mare parte din film, nu îl vezi pe Nosferatu decât în detalii, umbre, gesturi înfricoșătoare și o voce ca din adâncurile tenebrelor. Și acest lucru contribuie la teroare. Pentru că lucrurile pe care nu le vezi sunt de o mie de ori mai înfricoșătoare.
Și cum nu îmi place să strivesc corola de minuni a lumii, vă voi arăta cam ce vezi din Bill Skarsgård 90% din film.
***
Încă de la filmul lui de debut, The Witch (2015), arta lui Eggers a mers pe două coordonate: neliniștea și groaza misterioasă pe care o simți până în măduva oaselor și care rămâne cu tine mult după ce proiecția s-a terminat, pe de o parte, și măiestria vizuală, perfecțiunea stilistică a fiecărui cadru, pe de alta.
Iar când un estetician ca Robert Eggers face un film ca Nosferatu, nu îți spune doar povestea bine cunoscută a unui agent imobiliar tânăr și dornic de o carieră, care pleacă să viziteze castelul unui conte dubios, iar contelui i se pune pata pe soția ageamiului și atunci, face ravagii până o obține sau moare cu ea de gât. Povestea lui Bram Stoker a fost spusă și respusă de atâtea ori, încât te duci la un nou Dracula sau Nosferatu (doar nu mimăm că nu știm că Nosferatu e tot Dracula, cu numele modificate pentru evitarea drepturilor de autor, nu? 😀 ) – ca la o nouă reprezentație a unei piese de Shakespeare: povestea o știi, te interesează ce au mai inventat să o mai schimbe pe ici pe colo și s-o facă interesantă.
Iar Eggers, un intelectual și un mare iubitor de horror clasic, s-a dus la rădăcini: a creat o declarație de dragoste pentru expresionismul german. De la primul acord muzical strident și neliniștitor, de la expresia exagerată a lui Lily-Rose Depp, care se încadrează perfect în stil, îl înțelege și știe să îl asume, de la construcția cadrelor, unghiuri de filmare și paletă de culori, VEZI inspirația expresionistă și îți umple inima de bucurie.
Apropo de Lily-Rose Depp, e atât de asemănătoare cu tatăl ei. Brunetă, cu ochii mari, negri și fantomatici, effortlessly goth. Și Robert Eggers e pentru ea ce a fost Tim Burton pentru taică-su: un artist al tenebrelor care a dat de muza perfectă.
Hai să vorbim puțin despre temele originale, care dau ineditul acestei versiuni.
Legat de simbolistica lui Dracula, Eggers face o paralelă interesantă cu Ciuma Neagră, epidemia care a căsăpit mare parte din Europă în secolul al XIV-lea. Multe dintre imaginile cu victime moarte pe stradă, pline de bube supurânde, sau arse, aduc cu tablouri ale perioadei. Și avem și o scenă de vampirizare în care una dintre eroine e devorată de un grup de șobolani. Transformarea bruscă a lui Dracula într-o armată de șobolani e o imagine clasică a lui Francis Ford Coppola, în filmul din 1992, iar Eggers a explorat metafora asta până în pânzele albe.
Dracula nu e un individ. Dracula e o boală. O temă foarte actuală pentru societatea post-pandemică a lui 2025.
Al doilea aspect original e modul în care e trezit Dracula la viață: printr-o rugăciune a unei fete tinere izolate și lipsite de afecțiune. Rugăciune care nu ajunge la Dumnezeu, ci la Satana.
E o referință deloc subtilă la modul în care e marginalizată și desconsiderată femeia în Evul Mediu. Ellen (Depp) e etichetată drept isterică și nebună, și nici măcar Thomas, soțul (Nicholas Hoult) nu o ia în serios. Nevoia ei de Nosferatu vine din invalidare socială, din refuzul celor din jur de a o integra și înțelege, din represie și din etichetarea nevoilor ei drept „isterii”. O problemă reală a Evului Mediu, tratată de Eggers cu o lentilă feministă, pentru că, fără spoilere, la final Ellen va salva omenirea. Veți vedea cum.
Dacă în majoritatea versiunilor de Dracula, prietenii binevoitori care o iau pe eroină acasă cât timp Jonathan Harker / Thomas își rezolvă afacerile din Transilvania sunt nerealist de altruiști și mereu cu inima pe tavă – nimeni nu trăiește așa în viața reală – cuplul Friedrich și Anna are o atitudine mai mult decât critică față de „nebunia” lui Ellen și nu se sfiește să ia măsurile epocii – inclusiv s-o lege și s-o calmeze cu cloroform. Friedrich (Aaron Taylor – Johnson) e un conservator idiot și convins că el știe totul mai bine – prin urmare, refuză ajutorul lui Ellen și moare ca boul.
Spre deosebire de alte versiuni de Dracula, unde mare parte din gașca principală rămâne în viață, Eggers nu garantează siguranța nimănui. Și acest lucru e atât de incitant. SE CHIAR MOARE. Grijă mare de ce personaj te atașezi.
Și îmi place faptul că nici profesorul Eberhart von Franz (Willem Dafoe – versiune de Van Helsing) nu e atât de expert în vampiri și nu le știe pe toate, cum e redat clasic Van Helsing. Realitatea e că epidemiile sunt posibile pentru că medicii nu au soluții din prima. Dar Franz e receptiv, atent și dispus să asculte. Iar conexiunea cu el o face pe Ellen să capete o nouă încredere în instinctele și ideile ei.
Și o să mă întrebați de ce n-am scris mare lucru despre Bill Skarsgård până acum.
N-am făcut-o pentru că Bill Skarsgård se metamorfozează complet în rolul lui Orlok / Nosferatu. Dispare persoana și apare doar această forță a răului și a distrugerii, necruțătoare și neclintită, cu o sete infinită de moarte. Vocea, mișcările, și la final înfățișarea – toate, toate sunt un univers în sine. Dacă Depp dă măsura performanței actoricești desăvârșite ca expresie și asumare, Bill Skarsgård dă măsura performanței actoricești desăvârșite ca renunțare completă la individualitate și abandon în personaj. Singurul lucru care mă deranjează în interpretarea lui e accentul ăla est-european strident cumpărat cu 50% reducere de pe OLX, unde cred că îl pusese la vânzare Ion Iliescu.
Dacă vreți două ore de storytelling vizual sublim, horror construit în crescendo până la paroxism și o lecție de cinema clasic reinterpretat, urmate de o noapte albă cu frisoane de groază, Nosferatu e pentru voi.
***
Cafeaua de la tine îl ține pe Nosferatu în sicriu. 😀
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Sh*t They Say