Îl iubesc pe Elefteriu Eftimiu

M-am ţinut cu Elefteriu Eftimiu de mână încă din grădiniţă. De fapt, el mă ţinea de mână pe mine. Aveam obiceiul prost de a mă căţăra pe toate gardurile şi pe toţi copacii, şi uneori cădeam şi îmi spărgeam nasul, bărbia, capul. Iar Elefteriu Eftimiu venea şi mă ştergea de sânge cu un colţ al şorţuleţului său albastru de preşcolar. Apoi îmi lua ghiozdănelul. Ce legătură avea nasul spart cu braţele şi spinarea? îl întrebam eu. Păi poate ţi-a curs prin nas sângele din braţe şi din spinare, răspundea Elefteriu Eftimiu, apoi îmi lua ghiozdanul din mână.

Mie mi-era frică de Elefteriu Eftimiu, pentru că era bun, frumos şi blând, şi mi-era frică de ziua în care o să moară şi toate astea o să dispară din viaţa mea. De aceea am preferat să-i spun lui Elefteriu Eftimiu să se dea mai încolo, pentru că îmi ia aerul.