Motivele relațiilor parentale eșuate

Ultimul meu text, cel despre mama și mine, a declanșat o răbufnire colectivă traumatică, la care, admit: am avut reacții paradoxale. Sute de persoane mi-au scris, să-mi povestească intensitatea cu care s-au regăsit în incapacitatea mea de a mă face iubită sau apreciată de maică-mea, indiferent ce făceam, și că abuzul verbal, și uneori fizic, a fost o constantă și în copilăriile lor. Eu am norocul de a fi un om pragmatic, care se prinde rapid când un anumit raport este nonnegociabil, și nu pierde timp cu milogeală la uși închise. Dar mulți dintre voi ați permis prelungirea condiției de sac de box emoțional și după ce ați devenit adulți, și, culmea, tot voi vă simțeați vinovați dacă nimic din ce vă străduiați să faceți nu era îndeajuns de bun.

Citind aceste sute de mărturii, am căzut pe gânduri. E oare un motiv anume pentru care primul și cel mai mare dușman al atâtor oameni este propriul lor părinte, mamă sau tată?

Și iată la ce concluzii am ajuns:

1. Oamenii nu sunt pregătiți cum trebuie pentru responsabilitățile de părinte.

Pliantele acelea cu familia tradițională în haine albe și balivernele cu mămicia eroică ar trebui interzise. Acestea vând o imagine falsă, edulcorată, a vieții de familie, și realitatea izbește dur. Realitatea că, dacă ai un copil, trebuie să îți asumi că muncești nonstop să aibă curat, haine, mâncare, apoi cărți și jucării, și să nu uităm periodice mofturi trendy, că nu vrei să fie marginalizat de colegii lui.

Multe frustrări ale mamelor noastre veneau din această povară materială. Și da, înțeleg. Acum sunt un om adult, plătesc facturi, sunt perioade mai bune și perioade mai dificile, dar dacă ai un copil, nu ai cum să-i explici toate astea.

Taman de aceea, așa cum anumite joburi sunt condiționate de terminarea unui curs și de obținerea unui atestat psihologic, eu consider că permisiunea de a deveni părinte ar trebui condiționată de terminarea unui curs și obținerea unui atestat psihologic. Pentru că, dacă ai o problemă care nu e evidentă când ai grijă doar de tine, ea se va accentua dacă ai pe unul mic care țipă în jurul tău și te gândești zi de zi ce îi pui la pachet când îl trimiți la școală.

Multe dintre mamele și tații ăștia abuzivi pe care mi i-ați descris aveau varii probleme mintale și emoționale. Pe care nu le tratau, că românul nu merge la terapie să nu creadă vecinele că e nebun. Pe care le mascau de colegi, vecini, rude cu autoritate, din teama de gura lumii, dar voi, cei ce mi-ați scris, erați țintele, pentru că oricum nu vă puteați apăra.

2. Nu mai presați femeile să devină mame. E decizia lor.

E clișeul ăsta obosit, cum că toate femeile trebuie să aibă instinct matern și toate trebuie să se reproducă. Situația de pe teren, așa cum mi-ați relatat-o, e că destule dintre ele nu au absolut nimic matern în caracterul lor. Nimic din ele nu le îndeamnă la tandrețe, grijă, preocupare față de nevoile altei ființe. Instinctul pe care americanii îl numesc ”nurture”.

Să insiști, ca societate, pe lângă astfel de femei, să se apuce de puit, e o mizerie. E ca și cum ai angaja un sociopat pe post de salvamar. Nu e vina lor că nu au instinct matern. Îl pot mima o zi, o săptămână, dar nu o viață. Și cei care suferă sunt copiii pe care le presezi să-i aibă.

E o uriașă diferență între o mamă care nu știe ce să mai facă să-i fie bine copilului și una care întreabă pe un ton sictirit: ”Mai vrei ceva?” Cei care mi-ați scris ați avut parte în copilăria voastră doar de acel ”Mai vrei ceva”, și nu ați aflat niciodată cum e ”Spune-mi dacă ai nevoie de ceva”.

Taman de aceea, dacă o femeie spune că nu simte că își dorește să fie mamă, societatea ar trebui, pur și simplu, să se dea jos din capul ei și s-o lase în pace. Obligi un om la un stil de viață care nu i se potrivește și pui un copil nevinovat în ipostaza de povară neiubită și nedorită, ipostază pe care, iată, unii nu o depășesc emoțional niciodată.

Fiecare om are dreptul să-și construiască o formă de fericire care să i se potrivească. Eu nu am instinct matern, dar, spre deosebire de mama mea, măcar eu am admis și asumat asta din timp. Nu știu cum ar fi pentru mine să pun zilnic ceasul să sune la 5 și să pregătesc cu ranchiună în suflet pachețele pentru copii pe care nu mi i-am dorit. Și am avut înțelepciunea să-mi asum că nu e un stil de viață interesant pentru mine, în loc să pedepsesc biete suflete nevinovate pentru că există.

3. Nu mai faceți copii să legați un partener de voi.

„Știi că taică-tu nu v-a vrut?”

Și atunci, de ce ne-ai făcut?

”Că a zis vecina Cutare că bărbații se schimbă când devin tați!”

Aha. Deci, ăluia îi fugea deja atenția la alte cucoane și tu ai crezut că, dacă-i torni plozi, îl legi metaforic de calorifer. Dacă nu îl ții îmbârligat când ești frumoasă, odihnită și fără alte obligații în afara lui, garantat îl vei ține îmbârligat când ești nedormită, stresată și cu sutienul pătat de lapte matern. Mai ales când îți spune că nu vrea copii.

Și da, taică-miu avea și el zero părințeală pe cap de locuitor. Cum a văzut câte nevoi au sugarii, a fugit mâncând pământul. Și el măcar a avertizat din timp că nu își dorește asta, dar sunt oameni care, pur și simplu, nu te aud.

Odată, ca adult, am încercat și această conversație. La încă un ”știi că taică-tu nu v-a vrut”, am întrebat: ”Și de ce nu i-ai respectat decizia?”

”Atunci, tu nu te-ai fi născut”.

”OK, nu în acest context. Poate aș fi fost a altor părinți. Dar el clar nu m-a vrut, asumat, și pe seama a tot ce am trăit împreună, nici tu. De ce nu ți-ai asumat?”

Aici, a început o litanie clasică de ”Cum poți să spui așa ceva” și de ”Dumnezeu e sus și vede”, iar eu am rămas cu întrebarea: De ce nu ți-ai asumat?

Dacă nu ești nurturing, dacă nu ai înțelegerea că tu ca părinte trebuie să duci această responsabilitate 18 ani, ba mai mult, să găsești bucurie în ea, e ok să nu faci și să nu chinui copii. Că ăia nu sunt vinovați de nevoile lor. Iar dacă partenerul îți spune că nu vrea copii, crede-l. Dacă tu ții neapărat la copii, caută-ți pe altcineva, care să fie sprijin în creșterea acelor copii.

Nu perpetua trauma transgenerațională.

Terapia e necesară pentru fiecare dintre noi. Pentru că, oricâte oportunități îți aruncă viața în față, dacă nu ai echilibru intern să te bucuri sincer de ele, rămâi la bagajul tău de suferință și frustrări, și nicio viață nu trebuie trăită astfel.

Iar când vine vorba de copii, e din nou vorba de a găsi un echilibru. Nici ”îi fac absolut toate nazurile, să compensez lipsurile din copilăria mea” nu e o soluție. Pentru că vei crea un mic monstruleț entitled, care va crede că toți necunoscuții îi datorează tot ce îi fată lui prin cap și nu va procesa niciodată că în viață trebuie să oferi, atunci când pretinzi.

În încheiere:

Cred că am reușit un lucru important: să înfrâng teama clasică a copilului neglijat și abuzat. Teama că e singur în trauma lui, că nu va fi niciodată crezut și înțeles. Eu vă cred și vă înțeleg. Nu e ușor să pleci în viață cu bagajul neiubirii, iar voi ați ajuns adulți funcționali. Bravo vouă. Mâine e o nouă zi. Bucurați-vă de soare, de cana de cafea, de stropul de parfum, de blana mătăsoasă a pisicii și de tot ce e frumos în jur. Că nu se știe niciodată când se termină.

***

Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.