Săptămâna trecută, am avut o experienţă profesională foarte frumoasă. Am făcut o şedinţă foto cu Amalia Savinescu, parte a proiectului ei, Femina Visual Story.
Când am cunoscut-o acum mulţi ani pe Amalia, era HR la o mare corporaţie. Acum, când a pornit pe calea antreprenoriatului, a hotărât să-şi valorifice bucuria de a-i ajuta pe oameni, şi totodată, să-şi cultive pasiunea pentru fotografie. Pune la dispoziţia potenţialilor clienţi o gamă largă de servicii de coaching, branding personal şi profesional şi fotografie, pe care le puteţi găsi pe site-ul ei, amaliasavinescu.ro.
Pun fotografia asta încă o dată, pentru că în intro s-a cropuit ciudat.
Mie, în calitatea mea de actriţă, Amalia mi-a propus o şedinţă foto care să-mi valorifice expresivitatea. Makeupul, natural şi potrivit pentru outdoor, a fost realizat de Mirela Merlas, pe care o găsiţi aici, şi care m-a cucerit definitiv prin entuziasmul şi pasiunea cu care îţi transformă chipul într-o operă de artă.
Am început aşa:
(Menţiune: e important să pun poza asta pentru că, după ce am scris articolul cu îmbrăţişarea defectelor, au sărit haterii de serviciu cu: ahaaa, te simţi urâtă, de-aia nu te pozezi fără makeup. Nu, vitejilor. Mă simt ok şi fără makeup. Acum, pot să am dreptul la propria imagine şi la decizii legate de ea fără ca acestea să fie interpretate tendenţios de toţi şomerii cu burţi de bere?)
Ce pot spune despre colaborarea cu Amalia? E o experienţă foarte veselă, captivantă, vie.
Orice actriţă care a lucrat cu mulţi fotografi cunoaşte câteva apucături ale unora dintre ei care fac să ţi se scoale părul în cap.
Prima categorie sunt miserupiştii. “Cum să stau?” “Tu ştii, că tu eşti actriţă”. E ca şi cum ai face amor cu cineva, dar ar trebui să îţi faci preludiul singură.
Sigur, dacă e o şedinţă foto plătită de un client, nu voi lăsa neprofesionalismul nimănui să stea între mine şi o sumă de bani. Dar dacă e o şedinţă foto amicală, de portofoliu, în secunda aia mi-am luat jucăriile şi m-am cărat acasă.
Amalia vine cu temele perfect făcute şi, în plus, cu o viziune de ansamblu a spaţiului care o face să te copleşească de idei.
A doua categorie de fotografi pe care i-aş bate cu o cărămidă peste dantură sunt big boşii poruncitori. Ăia care dau indicaţii cu un ton şi cu o atitudine de parcă te-ar fi achiziţionat cu 5 bani de pe piaţa de vechituri.
Nope, acest ton nu ţine cu mine decât eventual dacă e o şedinţă foto cu un buget imens. Da, dacă îmi permit o săptămână la munte să mă recuperez nervos în urma interacţiunii cu omul şi dă bine şi la CV, o să iau aer adânc în piept şi o să surâd ca o regină în timp ce-mi imaginez cum îl arunc de la etajul zece al unui bloc. Dacă e “de portofoliu”, m-am cărat acasă de la prima tonalitate care depăşeşte decenţa amiabilă.
Amalia e riguroasă, foarte atentă la detalii şi are enorm de multe indicaţii de dat. Vede: dacă o mână stă strâmb, dacă un picior e într-un unghi care îl face să pară gros, dacă ai capul într-o poziţie care te face să pari că ai guşă. Vede tot. Înainte să apese butonul, îţi face 78896533 de observaţii. Dar găseşte un ton atât de neagresiv, de delicat, de lady-like, să o facă, încât îţi inspiră doar recunoştinţă şi apreciere. Pentru că nu te lasă să pozezi în unghiuri dezavantajante.
Iar dacă tu eşti, ca mine, genul cu glumiţe, ştie să le valorifice şi pe ele într-un mod estetic.
Dar cel mai tare atu al Amaliei e, cred eu, disponibilitatea, dacă are o dementă în faţa aparatului, să experimenteze nebunii feerice. Ca asta.
Pentru că a treia categorie de fotografi pe care-i urăsc sunt prinţesicile. Toţi adevăraţii artişti ai fotografiei pe care i-am văzut sunt dispuşi să se târască prin mocirlă şi furtună, să îndure condiţii incomode şi să-şi depăşească zona de confort pentru un cadru bun. Ăia care strâmbă din nas şi aleg doar ipostaze uşor de făcut sunt nedemni de titlul de fotografi. Ăia-s pozari.
Concluzionând: am lucrat excepţional cu Amalia, şi, dacă daţi click pe linkul de mai sus, puteţi colabora şi voi cu ea. O să vă placă.
Ce poze luminoase face!! 😀
Lorena, poza aia cu chităruşca e belea. Glasul rotilor de tren…ţaca ţaca.
Jademan, sint luminoase prin post procesare. Am observat ca fiecare pozar cu numele scris pe fotografii are wokflow-ul lui in fotochop sau lightroom. Si ii da niste poze de “basm” la final, mai aproape sau mai departe de realitate…depinde de motiv si fundal. Eu fiind la nivelul “hobby” nu ma ating de fotochop decit sa dau un crop sau un resize…maxim niste schimbari de niveluri (culoare, lumina, contrast, etc). Consider ca poza o faci in viewfinder, pe urma maxim un retus la incadrare.
Am si eu o pozara in grupul de prieteni…face nunti, botezuri, copii, cupluri, etc…ce ii iese din fotochop nu prea are legatura cu realitatea.
Lorena esti o femeie frumoasa. Nici nu stiu de cine sa-mi para rau, de tine, sau de iubitii tai. :))
P.S. E greu tata, e greu. Mai usoara meseria de hater, mai comoda aia de troll.
Antigelu: fiecare pozar cu numele scris pe poze e un om care s-a săturat să i se fure munca necreditată. plăteşti şi îţi dă varianta fără watermark.
legat de lumină, te contrazic. e minimum spre deloc photoshop în pozele astea, ne-am ales noi o zi cu mult soare să le facem.
Deci proporția aia talie-șold m-a făcut să-mi arunc Snickersul la gunoi. Și sunt foarte frumoase pozele. 🙂
ştii câtă foame fac s-o menţin? tendinţa e de pătrat.
Îți simt durerea. Zbuciumul e real.