Sunt o grămadă de discuţii zilele astea despre vârsta de pensionare. Nu, nu cea a judecătorilor, care e în mod evident un privilegiu, ci aceea a omului normal. 65 de ani.
În ultima vreme, există proiecte de lege care încearcă să crească această vârstă de pensionare şi oponenţi care vor s-o păstreze la valoarea prezentă. Că, uite, sunt mulţi care încă muncesc la 70, 75, ba chiar 80 de ani.
Sunt, aşa e. Cunosc şi eu pensionari care sunt mai activi şi mai voinici decât nepoţii lor. Pe de altă parte, nu se poate generaliza, şi sunt destui oameni care la 65 sunt mai mult decât epuizaţi şi care nu au chef de încă o zi de muncă pentru tot restul vieţii lor.
Şi ştiţi ceva? Fair enough.
Piaţa muncii în România, mai ales la angajatori români, e aşa: dacă plătesc unuia un salariu, îl muncesc până vorbeşte singur. Nu contează că l-am angajat pe postul X. O să facă toate treburile pe care nu are cine să le facă, pentru că vrea salariu şi luna viitoare. Pentru că manageriez social media, Facebook îmi arată uneori anunţuri de angajare în domeniu: sclavetele căutat să scrie şi texte, să editeze şi foto, şi video, să facă şi strategie, şi ads, şi dacă se poate, să accepte şi normă part-time. Şi pentru că încerc să-mi controlez temperamentul coleric, mă abţin să nu postez un comentariu cu majuscule, ca sugeraniştii: „DA’ PE MĂ-TA SĂ NU ȚI-O F*** DE BANII ĂȘTIA?!”
Ți se spune încă de la interviul de job că va trebui să stai cât are chef să te țină, iar când întrebi de plata orelor suplimentare, se mimează neauzirea întrebării.
La stat, e un sistem și mai pervers. Neveste, amante, fii și fiice care au sinecuri, și fraierii fără pile, care trebuie să facă munca lor și pe a sinecuriștilor. Și nici nu pot comenta, că sinecuriștii au pile grele și vor exista represalii.
Cum gherțoiul român se așteaptă fără urmă de ironie să îți sacrifici întreaga energie pe altarul milostiveniei lui de a te fi scos din foame cu un job, sunt mulți care, la 65 de ani, sunt literalmente storși. Și e dreptul lor să decidă dacă vor să mai muncească sau nu.
Nu toți oamenii vor să muncească în disperare, să arate zi de zi că au p*la mai mare decât restul omenirii. Unii ar prefera joburi calme, fără presiuni și fără target din ce în ce mai mare, că uite, Ixulică a putut, tu de ce nu. Numai că piața muncii din zilele noastre e o perpetuă măsurătoare de p*. Întâi, îți măsori p** cu alți candidați, să obții jobul; apoi îți măsori zilnic p** cu colegii tăi de muncă, să vă luptați pe un rahat de bonus; și apoi, voi ca echipă vă măsurați zilnic p** cu alte echipe, să fiți ăia pe care-i laudă directorul. Și la final, voi ca firmă vă măsurați anual p** cu altele pe același domeniu, pentru banii publicului.
Unii oameni sunt născuți competitivi și înfloresc când au de înfruntat concurență, alții vor să execute în pace niște sarcini și să plece acasă la copii, căței, pisici, grădina cu lalele și colecția de pietre magice. Ăștia din urmă sunt puși în mare dificultate de nevoia de a arăta mereu că au p** mai mare decât ăla de alături, și visează în tăcere la momentul pensionării, când se vor putea plimba liniștiți cu Azorel prin parc.
Poate o piață a muncii mai puțin agresivă nu ar aduce acest nivel de burnout și ar justifica creșterea vârstei de pensionare. În prezent, 65 de ani e mai mult decât cinstit.
Care e vârsta voastră ideală de pensionare?
***
Izbeşte autorul cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Una la care sa-ti mai ramana cativa ani “sanatosi” pentru calatorii, vizitat locuri inedite, mers la teatru si cinema, evenimente culturale, sa ai timp sa citesti… La +65 deja esti satul de farmacii, ecografii, retete si doctori… Zic si eu.
Adevărat, dar și asta e parte din problemă. După o viață în care ai muncit în condiții mizerabile, stresat de șef, de banii care nu ajung, de sarcinile de serviciu imposibile, la 65 deja ești, într-adevăr, abonat la toate clinicile din județ. În țări cu apă caldă, dacă spui, de exemplu, că ți-a murit o rudă la 75 de ani, lumea oftează compătimitor și spune “dar nu era în vârstă, săracul, ce-a pățit?”
Văd cu ochii mei cum au îmbătrânit oameni care au muncit o viață, dar cu spor și fără să le atârne sabia lui Damocles deasupra capului. La 80 de ani, mă depășesc pe bicicletă fluierând. Au hobby-uri, au planuri, unii mai lucrează puțin doar ca să nu se plictisească. Deci se poate. Dar nu în regimul ăsta de muncă și de trai.