L-am adorat întotdeauna pe Tim Burton cu pasiunea pe care numai adolescentă rockeriţă gotică şi emo o poate avea faţă de tăticul ei imaginar.
Primul sezon din Wednesday a fost highlightul cultural al anului 2022, pentru că Burton a avut o idee genială: să combine comedia horror specifică familiei Addams cu trope-uri young adult şi să creeze un melanj perfect adaptat pentru sensibilitatea maladivă a generaţiei Z traumatizate de lockdown. Academia Nevermore şi ciudaţii ei erau prototipuri în care se regăsea nu doar publicul ţintă, adică adolescenţii, ci noi toţi cei care încă suntem adolescenţi în inima noastră. Condimentează cu un strat de umor negru timburtonesc, bagă la cuptor încins, serveşte. Perfecţiune.
Din acest motiv, chiar şi în această perioadă superficială în care un show devine singurul subiect al zilei şi dispare fără urme peste două săptămâni (mai ţine cineva minte discuţiile legate de filmul Teambuilding, de exemplu?), Wednesday a căpătat patina de legendă a unor figuri clasice timburtoneşti, ca Edward Scissorhands şi Beetlejuice, şi publicul a aşteptat cu entuziasm un nou sezon.
Dacă Netflix se mobiliza şi îl lansa după un an, probabil că sezonul al doilea ar fi fost un succes monstruos. Dar şi-a lăsat fanii să sufere trei ani, apoi a venit cu un sezon al doilea care are pe ici pe colo momente strălucite, dar poate fi descris în mare parte drept „meh”.
O spun din poziția omului care nu va înceta niciodată să-l iubească pe Tim Burton și viziunea lui estetică unică, și nici familia Addams și umorul lor blacklicious.
Am văzut ieri seria a doua de patru episoade din sezonul al doilea, am râs pe ici pe colo, am apreciat interpretarea actoricească – e evident că întreaga distribuție adoră să fie alături de Tim Burton și parte a unei teme legendare, prin urmare, toată lumea oferă 200% – dar nu am avut nici măcar 30% din încântarea cu care am devorat într-o singură noapte primul sezon.
Apoi, mi-am turnat un pahar de vin și m-am întrebat de ce.
Și mi-am răspuns tot eu: problema e exact aceea din Beetlejuice Beetlejuice, și e la nivel de scenariu.
Tim Burton a uitat să ne dea un subiect coerent cu introducere, cuprins, încheiere, și ne pierde pe arătura a extrem de multe personaje, care fac extrem de multe lucruri și se luptă între ele pentru atenția ta, în timp ce nimic din acele povești nu este dezvoltat suficient să îți dea satisfacție.
Mai țineți minte metafora pistolului lui Cehov? Un pistol apare în primul act și trebuie să tragă până în ultimul? Tim Burton ne arată în primul act o masă plină de pistoale, dintre care unele cu apă, altele scot doar un steguleț pe care scrie „bum” și de altele uită complet. E incredibil de frustrant.
La început de sezon, ni se construiește un setup cu păsări ucigașe care se adună grămadă pe câte un ghinionist și îl halesc de viu, Hitchcock style. Finalitatea cu tăntiț urât de la Willow Hill e profund nesatisfăcătoare. Și dacă tăntiț urât are puterea aia de a aduna păsări, de ce nu o folosește în continuare și moare ca proasta în cel mai neinteresant mod? Willow Hill e o casă de nebuni gotică superbă, care ascunde foști studenți geniali de la Nevermore, capturați de tăntiț urât și de senilul de taică-su, pe care ai putea suspecta că tăntiț urât îl ascunde de lume din motive misterioase. Dar nu, taică-su chiar e senil și moare ca prostul în cel mai neinteresant mod. Când unchiul Fester intră în casa de nebuni făcând pe nebunul – și Fred Armisen e fenomenal când face pe nebunul – te aștepți la mai multe aventuri de tip Zbor deasupra unui cuib de cuci, Addams family style. Dar nu. Întreaga poveste din Willow Hill se termină în două episoade, teribil de noncarismatice. Studenții geniali ținuți în beci și exploatați, care scapă în sfârșit la finalul episodului al patrulea? Capturați de poliție în afara ecranului, trimiși la alte case de nebuni, dă-i naibii de nebuni.
Atâtea ocazii ratate, atâtea pistoale ruginite care nu trag, încât te întrebi dacă nu cumva Tim Burton o face dinadins. Christina Ricci, care a fost înspăimântătoare în primul sezon, reapare doar ca să moară ca proasta în cel mai neinteresant mod. Când Tyler scapă din azil, te aștepți să se dezlănțuie, dar ghinion, în azil e și mă-sa pe care o credeau toți moartă, și care îl deposedează de testicule și în rest, face figurație specială în jurul ei.
Dacă în primul sezon, grupul din Nevermore era o echipă și peripețiile lor comune, rivalitățile și tensiunile țineau povestea la un loc și îi dădeau miză, în acest sezon fiecare e cu mizda pă-sii și se luptă cu câte o intrigă care ar putea fi interesantă dacă era dezvoltată, dar pentru că avem doar patru ore, toate rămân la nivel de schiță în creion.
Nici măcar twisturile finale, unele foarte smart – de exemplu, aflăm de unde a apărut Mâna – nu te mai încântă, pentru că, până în acel punct, te-a enervat tot ce s-a întâmplat și, mai ales, ce nu s-a întâmplat.
Sezonul al doilea din Wednesday egalează în mediocritate sezonul al șaptelea din Game of Thrones. Nu, nu al optulea, că măcar acolo am avut emoții puternice când Dany a pârlit întregul Westeros și creatorii și-au dat permisiunea să fie proști până la capăt, ceea ce e o opțiune validă și puternică. Sezonul al șaptelea și intriga lui rezolvată pe repede înainte, de zici că au scris scenariul între două telefoane importante, e mediocru și călduț, lipsit de impact. Așa și acest sezon.
Și ce mă înfurie mai mult decât poveștile astea făcute la tutu-i mă-sa e pretenția sezonului de a se lua în serios și drama mamă-fiică. Familia Addams a apărut ca opusul unei familii burgheze obișnuite și farmecul lor era că NU ne plictiseau cu dramolete banale marca Tânăr și neliniștit. Morticia e Morticia pentru că nu se aolește ca o gospodină care a constatat că s-au scumpit ardeii cu doi lei. Nu o trimiteți la cratiță.
Sper ca sezonul al treilea să intre pe mâinile lui Guillermo del Toro. Estetică noir și gotică, și bonus, omul încă știe să spună o poveste.
***
Izbeşte autorul cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say