Zilele trecute, mi-a tăbărât puhoi de lume pe pagină, să-mi povestească cum un copil cuminte de 20 de ani nu visează la mașini scumpe și la nebunii cu dichis, și că trebuie să vrea doar pace în lume și acțiuni caritabile pentru toți săracii lumii.
Am două vești pentru voi.
A.
Pe de o parte, oamenii nu sunt niciodată formați numai din lumină sau numai din întuneric. E adevărat, sunt persoane calde și bune, care te ajută cu orice și nu știu ce să facă, să-ți fie bine. Apoi, într-o noapte de beție, îți povestesc de noaptea aia din studenție când, disperați că nu aveau bani, au făcut trotuarul și au felat un străin pe 100 de lei. Și sunt oameni care au fost jigodii cu tine toată viața până când, printr-o împrejurare misterioasă, ajungi să depinzi de ei și descoperi că îți întind o mână.
Mi se pare extrem de greșit să creezi o așteptare de perfecțiune pentru oameni. Sunt oameni, și nu se vor ridica acolo, orice ai face. Eu am renunțat să cultiv o imagine publică pozitivă când mi-am dat seama că a fi bun în mintea multora înseamnă că faci orice pentru oricine, dar obligatoriu gratuit, nimeni nu simte că e cazul de reciprocitate niciodată, pentru că tu o faci din bunătate și oamenii buni nu așteaptă nimic la schimb, și, șoc – poți fi pâinea lui Dumnezeu de o sută de ori, dacă din varii motive nu ești disponibil a 101-a oară, n-ai fost disponibil niciodată.
Nu e nevoie de politicieni, șpăgi și droguri să corupi un suflet bun și cu intenții nobile. Toxicitatea standardelor nerealiste și misecuvenismul câștigătorilor la belciuge sunt mecanismele care înrăiesc orice om, în secunda în care se satură să fie prostul comunității.
Culmea, mi-e mult mai bine de când sunt personajul negativ. Te porți frumos cu mine sau nu mă mai contactezi. Dacă vrei să tratez un anumit subiect, plătești. Și nu mă freci la icre în mesaje private – excepție fac doar cu cei care susțin cu donații blogul și îmi arată că nu doar pretind conținut zi de zi, ci și investesc în el.
Când ești personajul negativ, beneficiezi brusc de mai multă înțelegere, mai multe scuze și mai mult fair play decât ai primit vreodată când toată lumea se aștepta la perfecțiune. Și cred că toți ar trebui să medităm de ce se întâmplă asta. Și ce putem face să reparăm asta. Dacă vrem ca bunătatea să mai aibă o șansă în lume.
B.
Multă lume a uitat ce înseamnă să ai 20 de ani și lucrurile la care visezi când ai 20 de ani. Pretenția ca un puști de 20 să vadă lumea cu înțelepciunea unui adult de 40, trecut prin eșecuri și umilințe de toate tipurile, e absolut ridicolă și arată că ai inteligența emoțională a unei ciubote.
Spre norocul general, eu la 20 de ani eram o studentă amârâtă și fomistă, pe care n-o ajuta niciun părinte măcar cu un leu să facă facultatea, și atunci, îmi împărțeam cu greu timpul între facultate și jobul din care mă întrețineam la școală. Viața mă forța la înțelepciune, dar sufletul meu nu era deloc înțelept.
Presupunând că, peste noapte, mi-ar fi picat în poală niște premii de zeci de mii de euro dintr-un achievement internațional, iată ce mi-aș fi cumpărat cu mintea de la 20 de ani:
a) Chitară electrică Gibson Les Paul Supreme. Doar vreo 18.000 de lei. Dar o foloseau și Billie Joe Armstrong de la Green Day, și Lenny Kravitz, și Slash.
b) Cârciumă de rockeri. Vreo 50.000 de lei sumă inițială de deschidere. Îmi plăcea să ard gazul prin ele și mă gândeam că dacă e cârciuma ta, te respectă altfel lumea și bei la preț de producător.
c) Geacă de piele Ralph Lauren. 5.000 de lei. Pentru că arătau ale naibii de cool, iar eu arăt perfect în piele.
d) Circuit de festivaluri de vară prin Europa. Fără număr. Pentru că rock n’ roll nu moare.
e) Primul Dracula făcut în România, ţara care a dat personajul. 2.000.000 de euro. Pentru că de ce plm să nu avem şi noi propriul nostru Dracula? Şi da, eu aş fi fost Dracula.
Şi multe alte mărunţişuri, care v-ar oripila şi mai tare. Dar acesta era universul meu mintal la 20 de ani. Pentru că e vârsta la care visezi cai verzi pe pereţi. Şi îţi şi stă bine să visezi cai verzi pe pereţi.
Voi, să fi avut banii, ce nebunii v-aţi fi luat la 20 de ani? Promit să nu judec, că eu am întrebat.
***
Cafeaua de la tine mă face să te plac mai mult. 😀
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Cu mintea de acum mi-as cumpara un apartament. Cu mintea de la 20 ani, tot un apartament sau o casa pentru ca asa e cand cresti sarac. Daaaar, David nu e in situatia asta. El stie ca poate sa mai faca 150k la anul. Nu-mi fac eu griji de banii lui David, e baiat destept si o sa-si asigure viitorul, ma bucur ca isi traieste tineretea, sa ai banii lui la 20 ani e mult mai misto ca la 50 ani.
Acestea fiind zise, mi-am cumparat o pereche de pantofi Manolo Blahnik. Stiu, e ca aia care zic unde o sa mearga David cu Porche-ul, pe strazile din Bucuresti sau din Baicoi? Da, n-o sa merg cu ei la piata in Berceni, dar cand ii vad in dulap am asa o bucurie de nu pot sa spun. Si mai mergi la o nunta, o cumetrie ceva, gasesti ocazii.
Cu mintea de la 20 de ani (și cu traumele provocate de sărăcie ajunse în punctul maxim), mi-aș cumpăra mai întâi un apartament în care să mă mut, apoi o mulțime de haine și de accesorii. Aș rupe sălile de concerte și de teatru, aș pleca în vacanțe prin toată Europa. Aș începe să mă hrănesc ca lumea și să am grijă de mine.
Și cui s-ar trezi cu păreri imbecile despre “micimea” viselor mele și despre cum ar trebui “să investesc pentru viitor” i-aș răspunde “marș, mă”.
Oh wait, că asta am și făcut – mă rog, ceva mai târziu (inclusiv faza cu sfătuitorii) :)))