Un pic de respect pentru sănătatea copiilor se poate?

Stăteam ieri de vorbă cu o prietenă, mamă a doi copii. Și îmi povestește despre o știre care a făcut-o să vadă roșu în fața ochilor.

Știrea e aici și aici.

Ce s-a întâmplat pe scurt: La Dej, pe 23 ianuarie, când era iarna în toi și un ger de-ți crăpau măselele, s-au gândit autoritățile locale și inspectoratul să sărbătorească Unirea Principatelor cu o horă. Dansată de copii.

De ce pe 23? Să nu-și strice ziua liberă, pe 24, cu festivități care oricum nu-i interesau.

Pe cel mai crâncen frig, protipendada locală era în paltoane și ținea cuvântări, copiii în costume populare subțiri de vară, tremurau de frig și-și așteptau momentul. Dar cum se știe, cu cât masculul român e mai sus-pus, cu atât abilitatea de a gândi empatic dispare. Prin urmare, nici naiba nu se uita la ăia mici, care tocmai o puneau de o pneumonie cu strigături, pentru care, evident, nici primarul și nici cadrul didactic nu urmau să-i plătească medicamentele și să-i facă noapte albă alături.

Și îmi povestește prietena asta a mea:

”Articolul mi-a adus aminte de ceva ce s-a întâmplat la clasa noastră, acum câțiva ani. Era un pic înainte de vacanța de Crăciun și învățătoarea ne-a anunțat pe grup, într-o după-amiază, că a doua zi copiii vor fi duși la o biserică nou construită pentru a cânta colinde, și NEAPĂRAT trebuie să poarte cămașă albă, fustă neagră și pantofi negri. Cămașa albă nefăcând la acel moment parte din uniformă, mămicile s-au descurcat cum au putut.

A doua zi, când am văzut copiii la școală, m-am îngrozit. Fustele și ciorapii erau subțiri, unele cămăși erau cu mânecă scurtă, altele finuțe, de mătase. Pentru cine nu știe, nu toate fetele de nouă ani au acasă costum festiv adecvat oricărei mărimi sau temperaturi. Au fost părinți care și-au trimis fetele în pantofi de primăvară. La 0 grade.

O întreb pe învățătoare dacă a aranjat un mijloc de transport până la biserica respectivă, care era în alt cartier, în capătul opus al orașului. ” Aaa, nu, de ce, mergem cu autobuzul, apoi pe jos, ne mai aerisim” și mi-a făcut cu ochiul să nu-mi fac griji. În capul meu, înjurăturile curgeau gârlă.

Am sunat la serviciu, m-am învoit pentru ziua respectivă, apoi am făcut mai multe transporturi cu copiii mai subțirel îmbrăcați cu mașina mea la biserică, iar învățătoarea a venit cu restul grupului. Când am ajuns cu ultima mașină, evenimentul încă nu începuse. Biserica era plină cu elevi de la toate școlile din oraș, toți în uniformele lor normale și înfofoliți până în dinți. Clădirea era neterminată și încălzirea nu funcționa. Când a ajuns învățătoarea, am plecat la serviciu să rezolv o problemă urgentă. M-am felicitat că mi-am îmbrăcat fetița gros, cu cizme negre, ciorapi pe sub colanți și un jerseu negru tricotat peste bluza albă.

Am revenit dupa vreo două ore. Concertul de colinde încă nu se terminase. Erau acolo și primarul, alte oficialități și mulți preoți, toți cu paltoane și fâșuri groase, mai cuvântau și ei pe acolo. Toată lumea rămăsese imbrăcată în afară de elevii din clasa noastră, care dârdâiau conștiincioși în cămășuțele albe.

Învățătoarea își păstrase paltonul, doar pe copii îi dezbrăcase.

Am stat câteva minute, sperând că se termină repede, dar no chance. Din calculele mele, mai aveam cel puțin o oră de stat. Am căutat fâșurile copiilor pe unde erau puse, undeva pe niște bănci în spate, le-am dus pe rând în față unde erau copiii și i-am îndemnat discret să se îmbrace. Învățătoarea mă fulgera din priviri. Când s-a terminat, am dus câțiva copii la școală. După ceilalți au venit  părinții, cărora le scrisesem pe grup ce se întâmplă.

Învățătoarea nu mi-a vorbit câteva luni după aceea, mă saluta doar din vârful buzelor. În urma acestei aventuri aparent inofensive, câțiva copii au răcit și o fetiță a fost chiar internată cu pneumonie, de Crăciun.

Și nu mă interesează să mi se ridice statuie în centru sau să mai storc câteva înjurături la adresa cadrelor didactice dealtfel suficient înjurate pe alte motive.”

Evident că nu. Pur și simplu, tendința normală a unor adulți responsabili față de puii de om ar trebui să fie să-i îngrijești și să-i menajezi. Dacă ție ți-e frig, lui cu atât mai mult.

Îmi amintesc și eu de serbările de iarnă pe care le-am prins la Casa de Cultură din Sfântu Gheorghe, unde era pe atunci un frig de tâmpeai. Mereu eram regina recitărilor și mereu aveam câte un cârnat interminabil de poezie, pe care îl cuvântam cu fală și glorie. Și de fiecare dată, invariabil, petreceam vacanța de Crăciun în pat, cu 39 de grade febră. Și idem, pe adulții din jur îi durea adânc în străfundul băștii de confortul copiilor.

De ce?

De ce voi știți să vă țineți șubele pe voi, dar copiii trebuie să devină sloiuri de gheață? De ce, la serbările de vară, voi știți să stați la umbră, dar copiii fac insolație.

Și prietena mea mămică are un mesaj important pentru toți părinții care citesc acest blog:

„Dragi părinți, datoria voastră este față de copii, nu față de dosarul cu activități al profesorilor. Folosiți-vă creierul. Întrebați unde merg, unde e evenimentul, cât durează, ce vor face exact. Nu vă împușcă nimeni dacă iarna, în loc de pantofii indicați, le dați cizme, sau le dați o bluză groasă sub cămașa cerută. Și învățați-vă copiii să gândească și să refuze orice activitate oricât de aparent patriotică sau smerită, dacă le pune sănătatea în pericol. Copiii nu sunt de unică folosință ca să dea bine la dosar sau în poze”.

Iar cine nu este de acord, este rugat să îngrijească un copil bolnav o zi, apoi să comenteze că sacrificiul pentru țară înseamnă să dansezi în mâneca scurtă în frig, în plină epidemie de viroze respiratorii. 

***

Dacă apreciezi acest articol, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.