Poşta redacţiei

De câte ori scriu câte un text care face băşcălie de masculii de proastă calitate, începe să plouă cu reacţii din partea acestora. Mereu furioşi, mereu agresivi, mereu torturaţi de senzaţia că femeile lumii le datorează lucruri pentru simplul fapt că ei există şi pretind.
Dar unul dintre cele mai fascinante mesaje este următorul. Precizare: e citat la virgulă, la diacritică (respectiv lipsa ei).

Babici Constantin Silviu: Probabil e un miracol antropologic aparitia femeii romance in umanitate. Nu cred ca exista o alta zona geografica populata de umanoizi in care partea feminina sa aiba o parere atat de buna despre sine! Femeia romanca, in ciuda realitatii evidente care o contrazice crunt, se considera, din motive care scapa unei priviri impartiale, cea mai frumoasa din toate femeile lumii! Ce venezuelence dom’le, ce cehoaice, ce thailandeze, romancele, o spun toti italienii batrani si grasi, sunt cele mai frumoase femei din lume! Argumentul ca niciodata o româncă nu se califica in primele 20 la nici un concurs de miss din lume nu e un argument pertinent, nu avem lobby, de aia! Uratzele, pline de ifose si nitel cam curve (o spune statistica ochiometrica din cam toate centurile oraselor din vest), femeia carpatina, atunci cand nu e tzatza, e anosta! Pretinde mereu, fara sa i se para o dovada de nesimtire, tot felul de lucruri. Gestul firesc al oricarei femei din lume de a plati o factura sau de a-si achita jumatatea din nota de plata a cinei, i se pare o marlanie fara margini. Femeia romanca nu se daruieste, ea iti permite sa ii faci anumite lucruri si, straina de orice pasiune in afara adulatiei narcisistice, contabilizeaza tot ce ea considera ca s-ar fi cuvenit sa ii faci, pentru ca apoi sa iti reproseze furibund intr-o avalansa isterico-repetitiva. Sportul preferat e, fara urma de indoiala, compararea talambului de barbat propriu cu ceilalti, mult mai buni, vesnica nemultumire aducandu-i, inevitabil, eterna atitudine de “ca pe mine m-a facut mama fara noroc”!

În primul rând: Remarcăm furia faţă de părerea bună faţă de propria persoană a unui om. Mi s-a aruncat şi mie de câteva ori în ochi “ce părere bună ai despre tine”, dar de obicei numai în momentele în care aveam argumente foarte clare şi coerente şi interlocutorul ar fi vrut să mă strivească, dar pe cale raţională nu avea cum.
În general, oamenii profund nemulţumiţi de ei înşişi şi de punctul în care se află în viaţă tind să-i urască cu spume pe ăia relaxaţi, care se simt bine cu ei înşişi. De parcă relaxarea altuia le-ar lua lor din boii de la bicicletă. De parcă, dacă acel altul ar fi la fel de marcat de conflicte interioare ca ei, viaţa lor ar fi mai bună cu ceva.
Ei, bine, nu. Orice om se poate simţi bine cu sine. Şi breaking news: acest simţit bine cu sine poate avea criterii care nu ţin absolut deloc de frumuseţe.

Remarcăm cum a doua obiecţie a nervosului faţă de femeile românce este că nu-s frumoase şi nu câştigă concursuri de miss. Aşa şi? De ce i-ar păsa unui bărbat de ce nişte femei cărora nu le dă de mâncare şi care nu-i datorează nimic sunt urâte ca datoria neplătită la timp? De ce i-ar păsa că nişte oameni care nu i-s subordonaţi direct, care nu au obligaţii contractuale şi nu trebuie să-i livreze piele impecabilă, care au o agendă proprie, priorităţi de sine stătătoare, nu arată cum ar vrea el să arate?
Nimeni nu-ţi datorează absolut nimic. Asumă-ţi asta şi nu vei mai avea frustrări faţă de nimeni. Dimpotrivă: vei avea doar surprize plăcute, când oamenii aleg să facă lucruri drăguţe, din iniţiativă proprie.

“Pline de ifose” – adică? Faptul că nişte oameni care nu-s datornicii tăi îţi spun în ochi că nu-s datornicii tăi constituie ifos? Mie mi se pare că ifosul primordial în această conversaţie este reprezentat de cele două pretenţii ale tale – să aibă neapărat o părere proastă faţă de propria persoană şi să câştige concursuri de miss.
Evident că riposta la astfel de pretenţii nu poate fi decât absolut glacială, neprietenoasă şi iritată. Deci, “ifosele” par a fi strict în reacţie. Da, dacă un om îmi pretinde lucruri la care nu se califică, am tot dreptul la “ifos”. Presupun că “marş la tine-n coteţ” e ifos.

“Niţel cam curve (o spune statistica ochiometrica din cam toate centurile oraselor din vest)” – sesizăm cum verdictologul le judecă pe toate femeile prin prisma a zece – douăzeci de domnişoare care aleg să-şi câştige pâinea oferind servicii sexuale remunerate. Şi rău face. Mai bine ar apela cu încredere la serviciile numitelor dudui şi ar atinge nivelul de împlinire care să-l facă să renunţe la a pretinde lucruri care nu i se datorează. Zic şi eu. Asta e liga ta, asumă-ţi şi trăieşte fericit în cadrul ei.

Apoi, după ce a formulat această serie de aşteptări nejustificate, combatantul nostru ne face o surpriză: o acuză pe femeie EXACT de ce face el în acest rant: “Pretinde mereu, fara sa i se para o dovada de nesimtire, tot felul de lucruri.”

Prietene, dă-mi voie să asum că nu vin femei străine pe drum, cărora nu le-ai adresat nici un cuvânt, să îţi pretindă “tot felul de lucruri”. Dacă se întâmpla asta, da, era neplăcut. Dă-mi voie să asum că femeile care “îţi pretind tot felul de lucruri” sunt femeile cărora tu le pretinzi sex. Caz în care, oh, well. E cerere versus ofertă.

“Femeia romanca nu se daruieste, ea iti permite sa ii faci anumite lucruri si, straina de orice pasiune in afara adulatiei narcisistice, contabilizeaza tot ce ea considera ca s-ar fi cuvenit sa ii faci, pentru ca apoi sa iti reproseze furibund intr-o avalansa isterico-repetitiva.”

Ba da, femeia româncă se dăruieşte. Când are cui şi are de ce. Dacă discuţia se deschide cu listă de pretenţii din partea ta şi indignare furibundă la auzul contrapretenţiilor ei, te plasezi singur în categoria rebuturi. Nimic nu ucide pasiunea ca un bărbat care are impresia că femeia are obligaţia să se crăcească larg doar pentru că i-o cere el, şi în rest, să livreze frumuseţe, dăruire şi eventual servicii casnice de toate tipurile, ca un fel de menajeră – bucătăreasă – miss univers moca.

Singurul punct în care îi dau dreptate supăratului e faza cu “avalanşa isterico-repetitivă”.
Nu îi spui de zece ori o chestie unui om.
I-o spui o dată. De două ori, dacă pare că n-a auzit. Dacă nici a doua oară nu pare că ţine cont de informaţia administrată, îi explici că e evident că nu vă înţelegeţi, drept care, la revedere.
De ce să întreţii o relaţie toxică cu Ion, dacă poţi avea una armonioasă cu Gheorghe, sau măcar o singurătate plăcută şi netulburată?