Cadourile şi umilinţa

Fiecare dintre noi a făcut, minimum o dată în viaţă, un cadou care a fost întâmpinat cu ochi străini şi goi şi cu o reacţie vădit antipatică. Şi dacă 8 martie e ziua femeii, e de menţionat că, într-o oarecare măsură, e şi ziua dezamăgirilor şi traumelor, pentru că mulţi oameni au de înfruntat stresul atât de umilitor al respingerii.

I-am invitat pe cititori să contribuie la acest articol cu poveşti despre cadourile pe care au încercat să le ofere, şi care au fost tratate cu dispreţ şi nepăsare. Au răspuns mult mai puţini decât de obicei, ca dovadă că e un exerciţiu relativ greu să te scobeşti prin trauma “bagă-ţi tâmpenia asta în fund şi du-te”, dar vom prezenta poveştile celor care au făcut-o:

“Am oferit un cadou de 8 martie, care a fost primit cu cel mai mare dispreț și dezgust din ce am putut să văd până în acea zi, uneia din
doamnele educatoare de la grădiniță. Era o poșetă din piele indiană, hand made, deci cu mici inegalități pe ici, colo, dar foarte frumoasă și oferită cu tot dragul.
Reacția doamnei, tânără de altfel? Am fost sunată de colega dânsei să mă prezint la grădiniță, că doamna nu putea ieși din stare de șoc. Ajunsă în fața ei, mi-a aruncat poșeta în brațe, privind pe geam și scuipând printre dinți că ea nu poartă poșete de la SH, că ea e o doamnă și  că vrea să-și dea demisia și să se mute la altă grădiniță.

M-a șocat, și atunci n-am putut să mai rabd și i-am spus scurt că nu are gusturi și că poate pleca liniștită unde dorește! Concluzia? Teatru
ieftin, nu a plecat nicăieri, iar eu nu mai fac în viața mea cadouri persoanelor care nu merită.”

Mioara.

***

“S-a întâmplat în clasa a 5-a, când am strâns toţi colegii bani să le luăm nişte atenţii doamnelor profesoare. Am preluat eu responsabilitatea de a merge şi a cumpăra câteva cadouri drăguţe (mare greşeală!).
Am luat-o de mână pe mama şi am mers prin magazine, până când am văzut nişte bibelouri foarte drăguţe, chiar la modă în perioada aceea
(nu erau nişte bibelouri tradiţionale, care să întruchipeze ceva zeitate sau ceva degenul). Ne-am încadrat în buget, le-am cumpărat şi acasă le-am împachetat frumos.
A doua zi, ora de română. Doamna profesoară a fost foarte încântată când a văzut pacheţelul. La fel eram şi eu, până să aud că zice “Sper să nu fie vreun bibelou”.
În momentul ăla, a dispărut tot entuziasmul meu. La fel şi al doamnei, când a văzut cadoul. Foarte dezamăgită, scârbită chiar, a zis să nu mai cumpărăm bibelouri profesorilor, pentru că nu e un cadou potrivit şi că trebuia să fie ceva original.
Pot să înteleg şi dezamăgirea doamnei profesoare, şi faptul că ele primesc bibelouri mai mereu, dar totuşi, nu pot să nu mă gândesc la mama care, cu toate problemele ei, a venit cu mine prin magazine şi m-a ajutat să aleg ceva drăguţ. După experienţa asta, nu am mai făcut niciun cadou nimănui, m-am limitat doar la mărţişoare de 1 martie.”

Carmen.

***

“Mama a început să încărunţească foarte repede, încă de când eram în gimnaziu. Şi nu-mi plăcea faptul că are părul alb, mi se părea că o urâţeşte şi o face să arate bătrână, iar eu îmi doream ca mama să rămână frumoasă, aşa cum îmi plăcea mie.
Am pus banii pentru pacheţel deoparte şi, de 8 martie, am rugat o colegă de clasă să mă ajute să-i cumpăr vopsea de păr mamei. Colegei mele îi plăcea părul roşcat, şi am ales împreună, la un magazin de cosmetice, o vopsea de păr burgund, o culoare ca a vinului roşu.
Când i-am oferit cadoul, cu mare mândrie, pentru că fusese o vopsea mai scumpă, mai ales pentru banii mei de atunci, am crezut că mama o să se bucure. Dar ea a început să ţipe la mine că îi aduc prostii din astea, că ea nu e o curvă şi culorile astea sunt pentru piţipoance. A aruncat vopseaua în fundul unui dulap şi a rămas căruntă.
A fost oribil.”

Dan.

***

“Am făcut cadou un pachet de cărţi unei ignorante. Cadoul cuprindea câteva cărţi pentru ea (străină stabilită în România) și câteva pentru copil, care învață la o școală cu predare în limba română și avea dificultăți în acomodare.
M-am gândit că o să le prindă bine, şi nici nu aveam altă idee de cadou, deoarece e o persoană înstărită. Deși simbolic, cadoul era folositor.
Reacția: “Oh,no! More books?” Poți să ai prea multe cărți?

Maya

Povestea asta, postată în comentariu, a venit şi cu reacţie de la un idiot care s-a gândit că e cazul să facă dreptate el pe peretele meu.

Idiotul, care nu contribuia cu nimic la temă, s-a gândit că e cazul să stabilească el relevanţa sau absenţa acesteia, şi a mai fost şi îngrozitor de ţăran în atitudine. Ceea ce, dacă luăm mărturisirea fetei drept un cadou pentru mine, e o dovadă de reacţie de căcat la un dar oferit altuia. Iar asta bate în mârlănie reacţiile de căcat la un cadou oferit ţie. De aceea îl şi includem în acest articol.

***

“În clasele primare, am dus flori învățătoarei. Învățătoarea be like: „Oh, pe astea o să le dau doamnei…/profei de…/femeii de serviciu, eu le păstrez doar pe cele de plastic, hihi!”

Cătălina

***

“Din aceeași serie, am dus învățătoarei, prin clasa a doua cred, două buchete de ghiocei, vineri (o fi fost 8 atunci sau în weekend, dracu’ mai știe) și i-am spus adevărul: doar de atât am avut bani. Replica: nu are nimic, poți să îmi aduci luni mai mult/altceva (nu mai țin minte perfect formularea dar asta era ideea).
Bitch, say whaaat?!
Pe vremurile când părinții cărau bibelouri, bijuterii și alte kkturi scumpe și prohibitive, ca să iasă odorul premiant. Nu am ieșit niciodată de premiul 1. 😀 ”

Ella

***

“O fostă colegă de-ale mele de clasă a venit la profesoara de engleză cu un mărțisor cu fulgi. Replica acesteia: “Fulgi?! Da’ ce, io-s găină?!
Clasa a doua. Respectiva profesoară se credea Veronica Micle. Nu mai ştiu cum a gestionat colega situaţia.”

Silvia

***

“În primul an de căsătorie, i-am cumpărat soţiei de 8 martie un fier de călcat. Se văieta de ceva vreme că are nevoie de unul nou. S-a uitat la mine şi mi-a zis: “OK, asta e pentru casă. Şi cadoul?” “Nu, ăsta e cadoul”, am zis eu, care eram cam bou. “De ce, tu n-ai cămăşi de călcat?” “Ba da.” “Bun, de Crăciun o să-ţi cumpăr un ciocan şi cuie. Nu e ca şi cum meştereşti tu cine ştie cât prin casă, dar ca să înţelegi că obiectele domestice nu sunt cadouri.”
Lesson learned: când vin zilele astea de sărbătoare, îi dau bani, să-şi cumpere ce doreşte”.

Victor

***

Sigur, ultima poveste nu e din registrul celorlalte, pentru că realmente, nu poţi pretinde că faci cadou un fier de călcat de care o să beneficiezi şi tu din plin în următorii ani, şi nici nu e festiv să dăruieşti obiecte gospodăreşti.
Dar restul poveştilor m-au lăsat cu un gust amar.
Când un om ne face un cadou, ne dăruieşte o fărâmă din sine. Poate nu neapărat pe gustul nostru. Dar putem să facem un mic efort să nu urinăm cu jet pe gesturile de curtoazie ale semenilor noştri?

Foto: pixabay.com