Demnitatea lui Silviu Biriş

Cine e Silviu Biriş? parcă văd un lung şir de comentarii de la trolli, de cum o să dau “publică” acestui articol.

Un băiat care e actor. Mai apare periodic şi pe la TV, şi mai cântă pe la petreceri. Să-i zicem varianta de la oraş a lui Fuego.

Buun. În ce constă demnitatea lui Silviu Biriş?

Păi iată în ce:

Ca să înţelegem din ce motive suferă versiunea urbană a lui Fuego atât de tare: e un băiat pe nume Adrian. Acesta a plecat în State şi a cunoscut în 2002 un băiat pe nume Robert. Cei doi s-au îndrăgostit, au avut o relaţie fericită şi în 201o s-au căsătorit.

În 2012, Adrian a hotărât să se întoarcă în ţară din motive personale, şi a cerut să-i fie recunoscută căsătoria. Statul român a zis: nah, nu se poate.

Atunci, Adrian a cerut măcar un permis de rezidenţă pentru soţul său, de la Inspectoratul General pentru Imigrări. Răspunsul, anticipabil, a fost: no way. Dacă americanul cerea permis de rezidenţă în orice altă calitate decât aceea de soţ al lui Adrian, totul mergea ca lubrifiat.

Atunci, cei doi au dat în judecată statul român, întâi la o instanţă din ţară (judecătoria sectorului 5). Aceasta şi-a declinat competenţa şi, timp de doi ani, s-au tot plimbat de la un tribunal la altul, pentru că nimeni nu se încumeta să preia cazul. Se ajunge la Curtea de Apel, care-i trimite înapoi la sectorul 5, de unde plecaseră. De data asta, sectorul 5 le dă câştig de cauză şi transmite excepţia de neconstituţionalitate la CCR. CCR îi plimbă până în noiembrie 2016, apoi decide să suspende cauza şi să o mute în ograda Curţii de Justiţie a UE.

Şi după audieri şi deliberări, pe 5 iunie 2018, CJUE decide că dreptul de şedere al famiilor în state membre UE se referă la TOATE familiile, indiferent de sexul partenerilor.

Aşadar, în ce constă demnitatea lui Biriş?

În faptul că doi oameni au fost plimbaţi şase ani prin toate tribunalele posibile şi imposibile, pentru ca soţul american al lui Adrian să poată sta cu el în România.

De ce îşi agaţă nişte oameni demnitatea de beţele în roate pe care le bagă altora?

Pentru că, în mod real, specificul nostru naţional e dat de moartea caprei vecinului.

Românul nu are cum să fie demn dacă nu îi bagă altuia o strâmbă, nu îl chinuie pe altul cu o măgărie gratuită şi nu îl vede pe altul stresat şi nefericit.

Asta e demnitatea lui Silviu Biriş.

Şi aici urmează întrebarea firească: Dar cu ce-l afectează direct pe Biriş familia aia fericită? (nimeni nu rezistă împreună 16 ani fără să fie fericit şi nimeni nu se judecă şase ani pentru a locui împreună cu cineva pe care nu-l iubeşte).

Păi tocmai. Cu nimic. Ei doi stau în sectorul 5, iar Biriş are faţă de om care vrea foarte tare în Pipera.

Şi atunci, unde mai intervine demnitatea în toată chestia asta?

În momentul ăla parşiv de triumf, când doi oameni pe care nu-i cunoşti mai au nişte stres de îndurat.

Momentul surpriză în dialog a venit abia în momentul când a intervenit Maria Grapini, această Irina Loghin duioasă a politicii româneşti, să-i explice mămos lui Fuego de la oraş: “e vorba doar de dreptul la rezidenţă, fătul meu”.

“Ba nu. Trebuie să le recunoaştem căsătoria.”

Ca şi cum a recunoaşte căsătoria unor oameni pe care nu-i cunoşti, pe care nu-i vei vedea niciodată şi în viaţa cărora nu ar trebui să iei decizii era lovitura supremă la demnitatea lui Fuego de la oraş.

Când ajunge Grapini să te corecteze, şi să aibă dreptate în defavoarea ta, e semn că ai mai multe probleme decât statutul căsătoriei gay la tine-n ţară.

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.