David Lynch nu e doar un regizor. David Lynch nu e doar un scenarist. David Lynch nu e doar un poet. David Lynch nu e doar un creator de imagine. David Lynch e un autor, îmbinând toate aceste elemente pentru a crea o operă adeseori controversată, adeseori criticată cu furie proletară, dar incontestabil genială.
După decesul artistului, am simţit nevoia să+i revăd opera. Doar e Mercur retrograd. Perioada ideală pentru întoarcere la trecut. 😀 OK, glumesc, mă amuză poveţele pompoase ale astrologilor care vorbesc cu emfază, ca şi cum ne-ar preda matematici superioare.
Eu nu văzusem Twin Peaks până acum. Auzisem despre un serial genial cu acest titlu, toţi profesorii noştri de film din facultate iubeau să-l citeze ca o capodoperă care a pornit revoluţia artistică în TV – dar eu până în pandemie nu eram deloc fana serialelor. Spre deosebire de filme, care îţi solicită două ore din timpul tău, serialele presupuneau commitment, iar eu eram fata care-şi petrecea timpul liber prin baruri. Pandemia a fost cea care, în ore lungi şi goale de lockdown, m-a determinat să descopăr magia poveştilor care îşi dau timp să se dezvolte în ore interminabile de conţinut.
Şi săptămânile astea, am văzut Twin Peaks. Cele două sezoane iniţiale şi mult disputatul ultim sezon din 2017.
Ideea că acest mic oraş fictiv din statul Washington, la graniţa cu Canada, e un univers magic de sine stătător e ceva ce ai tot auzit. Dar nimeni nu-ţi vorbeşte despre umorul primului sezon şi despre paralela nonstop cu soap opera la care se uită toată lumea din oraş: Invitation to Love. Ale cărui peripeţii trase de păr şi mult exagerate, cu iubiri, răzbunări şi duble personaje pare un ecou nesfârşit de amuzant al dramoletelor de amor din micul oraş.
Cine a crescut în genul ăsta de orăşel – da, oraşul meu natal e un soi de Twin Peaks – ştie că toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, că poveştile de amor sunt subiecte obşteşti şi că moartea unui om afectează întreaga comunitate. De aceea, primele episoade din Twin Peaks sunt foarte relatable. Colaborarea cu scenaristul de televiziune Mark Frost îl temperează pe Lynch. Nu te aruncă direct în universuri paralele, ci lasă fantasy-ul să apară treptat, gradat, întâi cu gesturi inexplicabile pe care le accepţi la început prin umorul serialului, apoi, pas cu pas, misterele se adâncesc şi te pomeneşti captivat de o enigmă, implicat în ea, dornic de mai mult.
O elevă de liceu, Laura Palmer, e găsită ucisă într-un sac de plastic, pe malul râului. Probabil că azi n-ai putea face un film despre o fată de 17 ani dependentă de cocaină şi s*x fără să-ţi sară în cap poliţia corectitudinii politice, chit că în viaţa reală, aceste lucruri se întâmplă acum mai frecvent decât în anii 90. Laura e o fată frumoasă, populară în liceu, homecoming queen – titlu obţinut prin vot popular. Toată lumea e devastată de moartea ei. Mai ales tatăl ei Leland Palmer, care, într-un act de foreshadowing destul de atipic pentru Lynch, se taie în cioburi şi mânjeşte poza Laurei cu sânge – moment în care eu, fană de filme poliţiste, m-am prins cine era criminalul.
Kyle MacLachlan îl interpretează pe agentul special FBI trimis să investigheze crima. De ce FBI? Pentru că fetele frumoase au cam prins obiceiul de a muri în acest mic oraş. Cu câteva săptămâni în urmă, o altă frumuseţe minoră, pe nume Teresa Banks, fusese găsită moartă pe ţărm. Şi la scurt timp după moartea Laurei, o altă frumuseţe minoră pe nume Ronette Pulaski, fusese găsită bântuind despletită, în şoc şi intens brutalizată, probabil de aceiaşi făptaşi.
Dale Cooper, jucat de MacLachlan, e extrem de agreabil, de carismatic şi de atractiv. 100% bune intenţii, căldură umană, şi o poftă irezistibilă de plăcintă cu cireşe. Bromance-ul său cu şeriful local, Harry Truman, jucat cu simplitate şi francheţe de actorul canadian Michael Ontkean, e poate cea mai semnificativă relaţie care umple ecranul, o conexiune instantă şi autentică, ca un contrapunct la toată coţăiala extraconjugală din oraş, similară cu intriga lui „Invitation to Love”.
Laura are doi iubiți: pe cel oficial, fiul maiorului, Bobby Briggs, cu care face trafic de cocaină venită de peste graniță din Canada, și motociclistul singuratic cu chitară, James Hurley. Dar James are o atracție și față de prietena ei cea mai bună, inocenta Donna (Lara Flynn Boyle), iar Bobby o înșală și el cu chelnerița fast foodului local, Shelly. Shelly e însă măritată cu un interlop abuziv, traficant de droguri și persoane, pe nume Leo Johnson. Și Leo, împreună cu o familie de canadieni interlopi, Renault, conduc afacerile din umbră ale bogătașului local Ben Horne, a cărui fiică, Audrey, pune ochii pe Dale Cooper.
Foarte soap opera, nu-i așa? Povestită așa, pare intriga din Tânăr și neliniștit. Dar toate aceste relații sunt infuzate cu atât de mult umor, și ancheta e atât de imprevizibilă, cu elemente de vis care se strecoară peste cele reale, încât nu te poți opri din vizionare. E ca și cum Twin Peaks ar fi o parodie de soap opera infuzată de magie și de fantasy, pe un storyline principal de film polițist.
Pentru că, printre poveștile astea de amor interzis, încep să apară personaje ca Doamna cu butucul, Omul cu o singură mână și aparițiile bruște ale fantasmei unui tip sinistru cu păr lung cărunt. Și devine evident faptul că moartea Laurei Palmer nu e un fenomen simplu, cu o motivație imediată. Cooper e aruncat pe mai multe piste false, descoperind afacerile ilicite ale lui Bern Horne cu frații Renault, și cuibul lor, un bordel-cazino-cuib de droguri peste graniță, pe nume One Eyed Jack’s, unde sunt racolate tinerele fete care muncesc la parfumeria magazinului său – una dintre aceste tinere fete a fost Laura Palmer. Totodată, cu ajutorul omului cu o singură mână și a spiritului care îl posedă pe acesta, Mike, Cooper descoperă că autorul moral al crimei e spiritul malefic care apare uneori să sperie doamnele: Bob. Numai că Bob ca atare nu e o persoană reală, care să poată fi arestată și azvârlită în temniță, și ancheta trebuie să continue.
Arta lui Lynch, de a crea alte trei întrebări de câte ori oferă un răspuns, a fost cea care a captivat publicul și a transformat Twin Peaks într-un fenomen cultural.
Numai că producătorii au insistat pe un al doilea sezon interminabil, de 22 de episoade, și, ce e mai trist, pe soluționarea crimei inițiale, moartea Laurei Palmer, pe la mijlocul acestuia, ceea ce l-a infuriat pe Lynch, și l-a determinat să pluseze pe latura ambiguu fantastică până când serialul a fost oprit în 1991.
Ucigașul dezvăluit pas cu pas a fi Leland, tatăl Laurei, gazda lui Bob. Când e el însuși, Leland, interpretat de Ray Wise, e un pic ciudățel. Când e posedat de Bob, Leland devine atât de înspăimântător, încât te face să te întrebi de ce mai e nevoie de dublura malefică, de vreme ce Ray Wise e mai satanic și mai fioros decât tot ce poate interpretul lui Bob să livreze. Da, în oraș apare Maddy, o verișoară identică a Laurei, jucată tot de Sheryl Lee, și, cu moartea lui Maddy, aflăm că ucigașul e chiar Leland. Apoi, avem un superb exercițiu de comedie neagră, când Leland plimbă cu mașina un geamantan cu corpul lui Maddy și se angajează într-o lungă conversație prietenească cu șeriful și cu agentul special, aflați la câțiva pași de corpul acestei a doua Laura Palmer. Și, la final, o întorsătură apoteotică de situație, când Cooper pare să-l aresteze pe Ben Horne, dar, de fapt, îl reține în celulă pe avocatul acestuia, Leland. Care își confesează crima și se sinucide, lăsându-l liber pe Bob.
În timp ce Cooper se pregătește să-și ia rămas bun, ușa se dă de perete, și apare un ofițer FBI care îl acuză pe el de trafic de droguri și de crimă, și îi ia insigna FBI. Din anchetator, omul nostru devine anchetat, din vânător, pradă, și colegul venit să îl ajute e agentul Denise Bryson, jucat de un David Duchovny foarte tânăr și androgin. Cooper le vorbește despre un Dennis, dar, spre surprinderea tuturor, persoana care intră în încăpere poartă haine feminine, machiaj, și se prezintă drept Denise. Un personaj transgender nu e o mare surpriză pe ecrane în zilele noastre. Dar în anii 90, era un subiect tabu, prezentat de obicei pentru efect comic. Denise a lui Duchovny e fermecătoare, binevoitoare, inteligentă, și îl ajută pe Cooper să expună înscenarea lui Jean Renault, supărat pentru moartea fraților săi, și să-și dovedească nevinovăția. Dar cum spiritul malefic al lui Bob nu încetează să creeze intrigi, la finalul sezonului al doilea, Cooper ajunge captiv în Black Lodge, un loc magic unde sunt generate planuri multiple ale realității, și unde, într-un du-te vino voit neclar, Lynch te pierde pe coridor, să te conducă spre un final apoteotic: Cooper cel ieșit la suprafață e noua gazdă a lui Bob!
Un final perfect valid din punct de vedere artistic, imprevizibil și totodată legitim, de vreme ce Răul poate alege pe oricine ca motor. O evoluție anunțată din punctul în care Cooper e deposedat de insignă și pus sub semnul întrebării. Și totuși, când publicul vremii a văzut că eroul lor bun era cel prin care Bob își va comite fărădelegile de acum încolo, a explodat mămăliga în ei de furie, și nici măcar excelentul prequel Fire, Walk with Me, nu i-a putut calma. Premiera filmului a fost huiduită la Cannes, pentru că nimeni nu te urăște mai mult decât oamenii care te-au iubit și pe care i-ai dezamăgit.
A fost nevoie să treacă 25 de ani pentru ca oamenii să se detașeze și să poată accepta un nou sezon Twin Peaks, cel în care Cooper e principala sursă a răului.
Primele episoade din sezonul al treilea nu încep cu o poveste user-friendly, ca aceea care a cucerit publicul în 1990, pentru că Lynch e bătrân și nu mai are răbdare să-și ia publicul cu zăhărelul. Cooper e captiv în Lodge, iar pe pământ bântuie două versiuni ale lui. Un criminal malefic și 100% necruțător cu părul lung și ochii morți pe interior. Și un agent de asigurări cartofor și obsedat de femei, Dougie Jones, la Las Vegas. Între timp, plouă cu crime și cu sânge, în cel mai neexplicat mod – iar colegii lui Cooper din FBI, precum și lumea din Twin Peaks, încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat.
Sezonul al treilea a fost primit cu dezamăgire de fanii de altădată, care au afirmat la unison că Lynch și-a pierdut mojo-ul, și, paradoxal, cu mai mult interes de generația Z, care, în urma popularității crescânde a genului fantasy și a realităților alternative create cu AI, are o mai mare libertate în a gândi abstract și în universuri multiple. Un tur de forță actoricesc pentru MacLachlan, care duce cu deosebită grație toți doppelgangerii lui Cooper, sezonul al treilea beneficiază de prezența distribuției de acum 25 de ani – mai puțin Bob, spiritul malefic, pentru că interpretul acestuia murise în 1995, și nu mai avem parte de aparițiile lui bruște și înspăimântătoare.
O avem însă pe Diane. Asistenta misterioasă cu care Cooper vorbise de la distanță în primele două sezoane. Diane e chemată să ajute în identificarea lui Cooper și, deloc surprinzător pentru fanii lui Lynch, e muza acestuia, actrița Laura Dern.
Între timp, Cooper evadează din Lodge și ajunge să-l înlocuiască pe Dougie, dar tranziția e cu probleme, și Dougie e lovit de o amnezie severă, incapabil să se exprime sau să facă lucruri de bine stătătoare. Lynch își pedepsește fanii supărați. 15 episoade din 18, avem doi Cooperi, pe cel malefic, care măcelărește totul în cale, inclusiv pe propriul fiu conceput cu Audrey Horne, și pe cel tâmp – neajutorat, căruia îi rezolvă lumea din jur problemele.
Abia la final, revenit la Twin Peaks, Cooper cel bun îi ajută pe localnici să-l nimicească pe Cooper cel rău, cu tot cu Bob, și aici povestea ar trebui să se termine. Dar, Lynch e Lynch, și Lynch nu-ți va oferi niciodată un final convențional fericit.
Prin magia din Lodge, Cooper decide să se întoarcă în noaptea fatidică a morții Laurei, s-o salveze din gharele lui Leo și ale lui Jacques Renault, care urmau s-o conducă spre Bob. Salvarea îi reușește, dar în timp ce fuge cu Laura, aceasta îi scapă, proiectându-l, în ultimul episod, într-o realitate ciudată, care seamănă cu ruptura de story din Mulholland Drive. Cooper și Diane fac dragoste într-un model, după care aceasta îl părăsește cu un bilet în care i se adresează cu numele Richard și spune că nu-l mai recunoaște. Într-o cafenea numită Judy’s – nume similar cu al creaturii Jowday, pe care Cooper cel malefic a căutat-o tot serialul – află de adresa unei chelnerițe care arată ca Laura Palmer la maturitate, dar care își spune Carrie și care tocmai a împușcat un bărbat. Cooper / Richard și Carrie vin cu mașina într-un Twin Peaks modernizat, unde casa părinților Laurei e ocupată de necunoscuți care nu știu nimic de povestea familiei Palmer.
Întrebarea finală a lui Cooper, „În ce an suntem?” îți dă cheia interpretării ultimului episod. Subiectul care zguduie minți și suflete într-un anumit an devine uitat, irelevant, simplu fapt statistic în 20 de ani, pentru că oamenii tind să uite și să-și vadă de viețile lor.
Laura cea fugară salvată de Cooper a ajuns ea însăși o criminală – ca dovadă, bărbatul împușcat din casa ei – iar spațiul în care a apărut păcatul originar – Bob, care i-a posedat tatăl și i-a transformat copilăria în calvar – e o simplă locuință a unei familii normale. Nimeni nu poate salva pe nimeni, iar Bob e înlocuit de Judy. Și viața merge înainte.
Dar când toate acestea sunt țesute magic într-un film de David Lynch, chiar și dezamăgirea e o stare de grație.
Recomand să vedeți serialul cu mintea din 2025 – unbiased și fără așteptări. E o experiență cu adevărat memorabilă.
Toate cele trei sezoane pot fi văzute aici.
***
Cafeaua mă inspiră să-ți recenzez serialele preferate.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Ce le-a fătat mintea
Sh*t They Say