The Long Walk

Pe măsură ce tendinţele antidemocratice se accentuează în societate, reapare filmul de critică socială subversivă, care e un gen foarte drag inimii mele. Taman de aceea, dintre toate filmele pe care le-am văzut anul acesta, The Long Walk m-a impresionat cel mai mult. Filmul are premiera oficială în România azi, pe 18 septembrie, şi în următoarele săptămâni, mergeţi să-l vedeţi în cinematografe, să susţineţi filmul contemporan de autor, pentru că merită.

The Long Walk e un film low budget, bazat în linii mari pe romanul omonim din 1979 al lui Stephen King. Genul de distopie care tinde în zilele noastre să devină documentar, cam ca Idiocracy. Acţiunea are loc într-o Americă fictivă sărăcită şi devenită o dictatură (te mai miri de ce magaioţii nu încap nicicum de Stephen King. Similar cu Jocurile foamei, 50 de tineri sunt recrutaţi să participe la Marşul cel Lung. Adică, păziţi de armată şi dirijaţi de un nene perpetuu încruntat numit generic Major, care în limba engleză înseamnă şi maior, şi barosan, puştii pornesc la drum, în timp ce nenea ţipă la ei tot soiul de clişee patriotarde şi demagogice, de-l şi vezi cu ochii minţii pe Călin Georgescu luând notiţe pentru campania electorală din 2028.

Printre multe platitudini despre patrie, eroism şi bărbăţie, omul nostru le explică regulile jocului: participanţii vor merge nonstop, ca într-un fel de maraton, cu o viteză obligatorie de 3 mile pe oră, fără a se opri pentru mâncat, dormit, nevoi excretorii. Cine încetineşte are un prim avertisment, apoi al doilea, şi la al treilea e înlăturat din cursă. Nu există o destinaţie finală, cine rezistă cel mai mult câştigă un premiu fabulos şi ajunge extrem de bogat.

La linia de pornire, ne apucăm să cunoaştem eroii: un mic grup, „mușchetarii” se şi conturează în jurul a doi băieţi, Ray Garraty (Cooper Hoffmann) şi Pete McVries (David Johnsson), care se împrietenesc la cataramă de cum intră în vorbă. Într-o primă etapă, grupul e vesel, se bucură de sentimentul de apartenență și merge în pas vioi, chit că avem și bullies enervanți și atitudini de superioritate pe ici pe colo, până când un puștan deosebit de simpatic e cuprins de crampe la picior, nu mai poate merge, și după ce își primește al treilea avertisment, aflăm cum se părăsește concursul ăsta: prin împușcare.

Și descoperim că nu e o poveste young adult, ci un thriller de Stephen King. Evident, pe măsură ce oboseala își spune cuvântul, pierdem persoane din grup, și treptat, eroii noștri înșiși își pun viața în pericol încercând să salveze câte un concurent, deși între timp au înțeles că a prelungi viața altuia înseamnă să o scurtezi pe a ta.

Prietenia dintre Garrath și McVries este de o autenticitate și o căldură care îți topește inima; pe măsură ce grupul se împuținează, discuțiile devin mai profunde și motivațiile lor te cutremură. Și decesele devin din ce în ce mai îngrozitoare, pentru că lovesc din ce în ce mai aproape.

Fiind o premisă atât de simplă, oameni care merg pe o șosea înconjurați de tancuri, actoria devine principalul instrument de lucru, iar interpreții foarte tineri redau disperarea, extenuarea și groaza, dar și intimitatea celor ce caută să reziste prin prietenie și susținere reciprocă, sfidând ideea de bază a concursului: tu trebuie să mori, pentru ca eu să înving. Contrastul dintre speechurile demagogice și cruzimea rece cu care sunt executați cei ce nu reușesc să țină pasul, chiar și din motive medicale, e SUA de azi in a nutshell.

Finalul cărții e unul poetic; finalul filmului, modificat, e mai brutal și mai tranșant, mai ironic și mai adaptat Americii lui 2025. Şi neliniştitor de aproape de evenimente recente.

***

Izbeşte autorul cu o cafea.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.