Port doliul vieții mele

E una dintre primele replici ale piesei ”Pescărușul” de Cehov. ”Port doliul vieții mele”. Partea bună, mai ales la personajele ”mici” ale lui Cehov, este că replicile lor sunt interpretabile și că poți să le construiești cum vrei. Și de obicei, tanti care poartă doliul vieții ei e construită ca o proastă melodramatică, și e un rol de comedie.

Realitatea e că nu prea stau oamenii să se întrebe cum ar arăta doliul vieții cuiva, dacă s-ar opri o secundă să ia acele replici în serios.

În ultimele opt luni, m-am confruntat cu decese pe bandă rulantă. Mătușa mea preferată, spiritul liber al familiei (și oaia ei neagră, chit că era mai inteligentă și mai creativă decât restul la un loc). Mama, cu care am trăit în 70% certuri și 30% război rece, dar calitatea relației pe care o ai cu părinții nu influențează cât de mult te zdrobește moartea lor. Prieteni apropiați. Foști prieteni apropiați. Prieteni îndepărtați.

De când mă știu, sunt omul care se trezește de dimineața și pune întrebarea: De ce mai râdem azi? Caut un motiv de glumă și de umor în orice, tratez toate problemele ca pe soluții în devenire și după ce le rezolv, uit că au existat. Viața mea e o colecție de momente vesele, într-un râu de bună dispoziție care e starea mea naturală și pe care o infuzez conștient și celor din jur, dacă sunt dispuși s-o primească.

Am mai avut necazuri în viață. Le-am rezolvat. Le-am scos la liman. Le-am tratat ca pe provocări, le-am călcat în picioare și am înfipt drapelul ”Bad B!tch Energy!” în ele.

Dar moartea nu are soluție. E singura problemă care, obiectiv, oricât ai sta în cap, nu se poate redresa și nu se poate replia. E singurul punct în care o mie de idei bune nu ajută la nimic.

Și ajungi să te întrebi: de ce atâta durere deodată, lovitură după lovitură? Oare chiar există intenție în spatele universului și încearcă să îmi transmită mie personal ceva? Și dacă da, ce? Că nu sunt atât de șmecheră cum credeam? Știu asta. Dacă mă dădeam șmecheră, aveam și eu mașină de neam prost și nu mă mulțumeam să închiriez o garsonieră într-un cartier liniștit.

Ieri, fratele meu și cu mine am terminat succesiunea după mama. E sfâșietor de dureros să închizi contul bancar al unui om, să îi lichidezi orice dovadă a existenței, să îi împarți bunurile, la care știi că a ținut mai mult decât la tine. Și în mod cinic, acum sunt ale tale, cu tot bagajul lor de suferință și traumă. Stăteam amândoi la o cafea și ne ștergeam lacrimile, în timp ce eu încercam glume și îmi ieșeau dad jokes.

Doliul, starea asta de asumare treptată a ideii că X nu mai există și că totul s-a terminat definitiv cu genul de punct pe care numai moartea îl poate pune, e imposibil de rezolvat. Nu ”cunoști un băiat care se ocupă cu de-astea”. Nu ai un avocat bun care să medieze doliul, o sumă de bani cu care să cumperi o oră din momentele voastre bune înapoi. Deși, la cât de realist face AI scene cu Brad Pitt în ultima vreme, e de așteptat ca în zece ani să reproducă fidel certuri cu maică-ta.

E genul de stare care te face prieten cu suferința, starea de care ai fugit mâncând pământul toată viața ta.

Dacă m-ar pune cineva acum să spun replica ”Port doliul vieții mele”, garantat nu aș accepta versiunea de proastă melodramatică specifică regizorilor români de teatru. Nu e nimic melodramatic în doliu, dacă nu ești genul bocitoare gălăgioasă. Dar ești zdruncinat în interior, iar și iar și iar, până în punctul în care te întrebi dacă mai are sens să te ridici din pat azi, să mai auzi că a murit cineva, sau e mai simplu să tragi plapuma în cap și să te culci la loc. Noroc cu mâțul, care îți cântă instant megahitul ”Mi-e foame, în morții mă-tii!” și răgetele lui te poartă pe sus până la castron.

Și da, fac terapie, altfel nu aveam curajul să admit toate astea.

***

Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.