După un clip viral, societatea românească a început o nouă discuție: cea legată de violența în familie. Și mi se pare un dublu standard feroce: femei care nu ar accepta să fie lovite sub nicio formă justificau violența LOR față de copii cu bullshituri pe care nu i le-ar tolera niciodată unui bărbat: „eram nervoasă” / „mi-am pierdut cumpătul” / ”trăiesc într-un stres îngrozitor” / ”sunt sub presiune nonstop” / ”a fost obraznic”.
Dacă copilul merită bătut pentru obrăznicie, înseamnă că meriți și tu bătută când urli la gigelul din dotare? Că dacă răspunsul este „nu” în al doilea caz, înseamnă că e „nu” și în primul caz.
Și mai e un detaliu: copilul e neștiutor prin definiție. De aceea are nevoie de un adult să îl îngrijească și să îl îndrume până la 18 ani oficial, și chiar mai mult, în realitate. Majoritatea conflictelor dintre mine și maică-mea ar fi putut fi evitate din fașă dacă maică-mea m-ar fi rugat pur și simplu frumos să a, b, c și d. Bine, exceptând opțiunile de viață, care sunt nonnegociabile.
Dar mulți adulți consideră că e sub demnitatea lor de gigei melteni să vorbească frumos unui copil. Latră porunci la el, de zici că au slugă. Și evident că asta stimulează spiritul împotrivirii, în special în copiii sensibili la agresivitate. Și atunci, se ajunge la o dinamică îngrozitor de toxică, în care copilul face tot ce poate să se răzbune pe adult pentru lipsa lui de afecțiune și blândețe, mai ales că vede cum sunt familiile colegilor de la școală, cum mamele altora îi răsfață și îi îmbrățișează, și le dau bani de buzunar, și se bucură că îi au, iar pe tine te așteaptă acasă idioții tăi ciufuți și perpetuu puși pe certuri.
Dinamica asta îngrozitor de toxică e 100% vina adultului. Dacă nu ești echipat psihologic să ai grijă de copii, dacă stai prost cu nervii, cu banii, cu viața în general, stai naibii nereprodus. Un copil e o responsabilitate. Am ales să nu fac copii pentru că maică-mea, Dumnezeu s-o ierte, cu era pregătită cu nimic pentru această responsabilitate, și nici nu era plămădită să îndrume sau să îngrijească pe cineva, și mi-am dat seama că, decât să chinui pe cineva cum m-a chinuit ea pe mine, mai bine trăiesc într-un mod potrivit pentru felul meu de a fi.
Scriu toate astea pentru comentatorii care spun „Eram rău, meritam bătut.” Și îi întreb: dacă răutatea ta era conjuncturală, și era rezultatul tratamentului lipsit de afecțiune și generozitate la care te supuneau ai tăi? Dacă erai rău pentru că nu ți s-a dat niciodată opțiunea să fii bun?
Eu am descoperit că am două fețe. Tratează-mă frumos, uman, și ai parte de versiunea mea caldă, blândă, fericită. Scoate mârlanul sau mârlanca la înaintare și o să-ți f*t strămoșii până la prima maimuță care a coborât din copac. Și acum, că sunt adult, am și explicația: nu am de ce să ofer bunătate cuiva care nu îmi oferă bunătate, nu am de ce să-mi pese de cineva căruia nu-i pasă și nu am de ce să fac eforturi pentru oameni care nu fac eforturi pentru mine.
Am fost un copil încăpățânat?
Da.
Mi s-a dat vreodată opțiunea să-mi arăt latura tandră, caldă, afectuoasă?
NU.
Meritam bătută?
Doar pentru că adultul a fost un idiot și n-a știut să comunice cu mine? NU. Poate merita bătut adultul, că el era adultul și el ar fi trebuit să aibă înțelepciunea de a ghida un copil.
Probabil că nici tu nu ai fi meritat bătut. Probabil că dacă taică-tu îți explica blând și rațional ce ai greșit în loc să scoată direct cureaua, sau maică-ta îți explica de ce faptele tale afectează pe alții, în loc să urle ca un șacal în călduri, ați fi avut o dinamică bazată pe comunicare, nu pe urlete și lovituri.
Și în acea dinamică, și tu ai fi fost un copil infinit mai cooperant.
***
Dacă îți place ceea ce citești, inspiră-mă cu o cafea.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say