Mă simt prost să critic oameni pe care-i iubesc. Iar eu pe regizorul Radu Muntean îl iubesc şi-l apreciez din toată inima, fără rezerve. Şi pentru câteva filme extrem de elocvente şi bine construite (“Hârtia va fi albastră”, “Boogie”, “Vorbitor”), şi pentru calitatea lui incredibilă de conducător de casting, graţios, natural şi precis în indicaţii, şi pentru distincţia discretă de vorbitor, când îşi prezintă public filmele, cu personalitate, eleganţă şi coerenţă.
Dar Alice T. nu mi-a plăcut. Îmi pare rău s-o spun. M-am dus la film cu aşteptări mari, am şi discutat un eventual interviu cu Radu Muntean (care sigur o să pice după acest text, că de obicei sinceritatea mea are acest har, să-mi ardă toate podurile). Şi partea care m-a deranjat cel mai tare este că şi ideea iniţială, şi primele 20 de minute din film, şi explicaţiile lui Muntean de după proiecţie, duceau spre un produs artistic care ar fi putut să-mi placă la nebunie. Dacă.
Dacă filmul nu s-ar fi răsuflat crunt pe a doua jumătate, ca o Cola lăsată desfăcută la soare.
Să explic.
Premisa filmului este foarte tare. Alice (Andra Guti, debut), e o adolescentă problemă. Chiuleşte de la şcoală, are trei potenţiale corigenţe şi tone de absenţe, îşi înfruntă profesorii, părinţii, societatea.
Iar Andra Guti e fascinantă, frumoasă, cu un şarm absolut irezistibil. Convingătoare în toate cele, mai puţin în scenele de plâns, unde face ca o frigidă care ţipă fake într-un film porno. Pur şi simplu, copila nu ştie să plângă la ordin, şi atunci, zic şi eu, poate rezolvi scena altfel regizoral.
Maică-sa adoptivă, jucată de Mihaela Sîrbu, e poate cel mai bun şi mai autentic rol de mamă pe care l-am văzut în cinemaul românesc. Puternică şi fragilă, furioasă pe copilul pe care nu-l poate gestiona, dar totodată dornică de o punte de comunicare, afectuoasă şi totodată autoritară, îngrijorată şi subtil vinovată de deciziile proaste ale adolescentei, Mihaela Sîrbu e, de acum încolo, pentru mine, mama filmului românesc.
Deci, avem două leads puternice, captivante, şi momentele în care aceste două femei împart ecranul mă interesează.
Primele douăzeci de minute sunt de o forţă narativă aparte, pentru că, împreună cu mama, facem nişte presiuni pe copil şi aflăm că mititica e gravidă la 17 ani, cu un golan care are altă iubită oficială, şi – gasp – vrea să păstreze copilul, deşi, vorba mamei: “tu nu ştii să ai grijă nici măcar de tine”.
Pe scurt, existau toate condiţiile pentru un film care să ne rupă, să ne spargă, să ne dea pe spate şi etc.
Enter şcoala de scenaristică tip “felie de viaţă”. Adică – în loc să ne ţinem de poveste, cum facem noi, ăştia story – driven, şcoala felie de viaţă zice aşa: “să mergi pe un fir prea strict de poveste e fals, e nenatural, e o minciună, că în viaţă nu e aşa. Şi atunci hai să îndesăm o grămadă de episoade şi de personaje de miză zero, de care spectatorului i se fâlfâie cum nu se poate mai glorios, ca să diluăm povestea cu detalii de viaţă.”
*
Să exemplific, pentru înțelegerea cititorului, cum ar arăta Scufița roşie în format felie de viață:
“A fost odată o fetiță drăguță, care avea un tigru de pluş. Într-o zi, s-a uitat pe Discovery Channel şi a descoperit că tigrul era de fapt jaguar. “Uite ce fază”, a zis fetița. Apoi a ieşit din casă. Peste drum era vecina, doamna Mitza. Fetița a avut zece minute de dialog total neinteresant cu doamna Mitza. Apoi s-a întors iar în casă, unde, văleu, venise poştaşul, şi ştia că are de dat o scrisoare maică-sii, dar n-o găsea. În timp ce căuta printre scrisori, poştaşul ținu un discurs despre importanța poştei în viața omului simplu.
Scufița dădu din umeri şi se duse că facă un pipi. Dar soră-sa ocupase buda şi nu mai ieşea.
După ce se certară ele aşa pe tema “cine stă mai mult la baie şi de ce, sună telefonul. Era bunica.
-Să vă fie ruşine. Sunt o femeie bătrână şi bolnavă, iar noi nu mă vizitați niciodată!”
*
La care reacţia mea e mereu: nu, vă rog, nu mă plictisiţi. Decât să mă plictisiţi, mai bine minţiţi-mă cu neruşinare de la obraz.
Cumva, după ce mama acceptă decizia lui Alice să ţină copilul, între ele se dezvoltă o complicitate şi o tandreţe superbă, a maternităţii împărtăşite. Dar în loc să explorăm cum războiul dintre cele două femei se estompează treptat şi devine o caldă “sororitate”, dacă există termenul, şi dacă nu există, îl inventăm – filmul ne poartă prin tot soiul de rude care nu interesează pe fix nimeni, mătuşi, unchi, diverşi cetăţeni plictisitori cu nimic interesant de spus – dar avem clişeul românesc al lumii la masă – şi într-o vacanţă la mare cu tatăl divorţat – unde singura scenă importantă e la masă cu actuala iubită a tatălui, o tipă modernă şi urbană, care-i spune adolescentei noastre gravide că ea s-a păzit mereu de sarcină şi nu vrea să aibă copii.
Extrem de multă peliculă şi timp pe ecran irosit în irelevanţe care nu duc narativ nicăieri, de dragul “feliei de adevăr”.
Şi asta deşi, pe la jumătatea filmului, ni se dezvăluie că Alice a descoperit nişte pilule magice de internet şi a avortat acasă la o colegă. Prin urmare, miza scade brusc la zero, pentru noi, spectatorii.
Acuma, dacă ne ţinea proşti până la final şi aflam abia în ultima clipă că a avortat – dacă personajele alea anoste generau vreun conflict legat de sarcina la minore – dacă CEVA – poate că rămâneam interesaţi.
Dar din punctul meu de vedere filmul se termină după ce Alice avortează dubios, sângerează prin tramvaie şi vizite pe la străini, ajunge acasă şi plânge cu maică-sa în braţe.
De acolo, puteţi pleca liniştiţi acasă şi să vă scutiţi cam o oră în care vă mănâncă-n fund să scoateţi mobilul să vă verificaţi mailurile, Facebookul şi Instagramul, şi dacă a scris Lorena ceva nou pe blog.
Păcat de o situaţie interesantă şi actuală, care putea fi valorificată dramaturgic mult mai bine.
***
Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.
Sh*t They Say