Am lucrat pentru un recuperator de credite

Povestea vă e cunoscută. Ați închis contul de Orange pe data de 7, când de fapt ciclul de plăți se încheiase pe 5. Ați renunțat la un abonament de fix și n-ați plătit ultima factură. V-ați luat cu treabă și n-ați plătit o rată la nu știu ce produs.

Timpul a trecut, și voi ați uitat. Era oricum vorba de sume de genul 30 – 50 de lei. Dacă nu v-a deranjat nimeni să vi-i ceară, sigur nu reprezintă cine știe ce pagubă, v-ați spus.

Apoi, într-o zi, primiți un telefon. Persoana se prezintă, spune că reprezintă agenția, sau companie de recuperare a creditelor X, și vă informează că a preluat de la Orange, sau Flanco, sau BCR creanța voastră de 10.000 lei și că vă somează să plătiți datoria, altfel veți fi trimis în judecată și vi se va pune poprire pe conturi.

Cât? o să bâiguiți voi fără aer.

10.000 de lei, o să v-o reteze interlocutorul pe un ton extrem de relaxat. Ați lăsat o datorie la Orange / Flanco / BCR care, în timp, a ajuns, datorită dobânzilor și penalităților, și comisioanelor noastre, la 10.000 lei. Și sau plătiți acum, sau luna viitoare vor fi 12.000.

Tu închizi. Dar ei nu se lasă. Încep să te sune de mai multe ori pe zi. Îți sună familia, prietenii, îți trimit scrisori fizice, mailuri cu ameninţări, te hăituiesc până cedezi nervos și plătești, sau până te enervezi, cauți un avocat bun și acesta îi pune la punct.

Am stat de vorbă cu Iulia (nume fictiv, nu-i pot da datele reale, că o veți acoperi toți pățiții cu injurii), care, într-o perioadă mai complicată din viața ei, a lucrat pentru un astfel de recuperator, și am aflat cum e de cealaltă parte a baricadei.

1. Persoana care te terorizează la telefon ai putea fi chiar tu, rămas șomer pe nepusă masă.

Iulia e o tipă simpatică. Rațională, chill și fun la petreceri. Dar și oamenii raționali, chill și fun la petreceri trebuie să trăiască din ceva, și, la un moment dat, Iulia s-a pomenit fără loc de muncă. Și a început să trimită CV-uri în toate punctele rozei vânturilor.
Jobul la recuperări a venit pe siteuri de joburi ca o poziție foarte neutră, “funcționar administrativ”. Au sunat-o la câteva ore după ce a aplicat (da, știu, Gigel, ce romgleză odioasă, acum du-te și culcă-te, lasă-i pe ăia care sunt interesați de poveste), și au programat-o la interviu în aceeași zi. Promptitudinea cu care se desfășurau lucrurile a făcut-o pe Iulia să bănuiască faptul că aveau nevoie de personal mult. După o oră, au sunat-o cu răspunsul: era angajată. Pentru că avea experiență în fonduri europene, au luat-o în departamentul care pregătea documentația necesară trimiterii în executare silită.

Tipii și tipele care te freacă la cap cu telefoane lucrează în aceeași instituție, în call center, care, la unii dintre aceștia, este nonstop. Practic, jobul lor, opt ore pe zi, este să piseze mărunt la telefon diverse persoane, să le aducă la limita exasperării și să extragă bani din ei prin orice mijloace. E un job cumplit de greu, cu o rată uriașă de burnout și, paradoxal, peonii, cei care îndură în direct cristoșii și istoricul amoros al mamelor lor, nu iau comision din ce recuperează. Doar șefii de departamente.

2. Inițial, coșmarul începe dulce. 

După ce  ți se aruncă bomba, că ai de dat o sumă astronomică, se trece la o primă etapă de lugu-lugu. Unde ți se insistă că dacă depui o primă tranșă de x lei, totul va fi bine, și va exista și o reducere de 10 – 15% din datoria totală.

Mulți pică în capcană, datorită tonului fals – optimist, și plătesc acea primă tranșă.

Ce se obține cu asta?

Taman faptul că tu îți recunoști creanța, și atunci recuperatorul capătă dreptul legal să te execute, spune Iulia. Ai plătit prima tranșă? După aceea, stresul va deveni real, și te vor trimite în instanță fără să clipească, pentru că te vor stoarce de toți banii de care le va fi posibil să te stoarcă. În fond, acesta e obiectul de activitate al companiilor de gen.

Dacă, în schimb, nu îți recunoști creanța? Și spui că tu nu datorai nimănui 10.000 de lei în această viață? Oh, well. Mizează pe foarte multă presiune.

”Dacă nu te prind cu ofertele nemaipomenite, încep să fie agresivi. Insistă cu telefoanele. Sună terțe persoane etc. Dacă tot nu te lași speriat și ești încăpățânat, trimit dosarele mai departe către procesare. Respectiv în departamentul în care eram eu. Aici, se iau dosarele la verificat. Dacă au toate documentele necesare (contract original cu semnături, date etc), începe procesarea lui: copii, anexe, documente tip, specifice trimiterii în executare.
Apoi, dosarele se duc către consilierii juridici, care încep să facă interogări. La ANAF, la ITM, să vadă ce situaţie ai, dacă ai venituri, şi decid dacă dosarul merită să fie trimis către executor.”

Practic, când se vor da jos de pe tine, indivizii ăștia te vor cunoaşte mai intim decât propriul tău specialist proctolog după ultima examinare.

3. Numai că, de cele mai multe ori, nu au toate documentele necesare.

Practic, spune Iulia, companiile își scot periodic la licitaţie portofoliile de datorii considerate irecuperabile (unele atât de vechi, încât deja a intrat în vigoare prescrierea, altele incomplete ca documentaţie) şi, ironic, le vând la pachet, cu un preţ mult sub valoarea creanţei, să recupereze ceva din prejudiciu. Cine e singurul cumpărător care are ce să facă cu așa ceva? Firmele de recuperări. Care își asumă din start că unii oameni nu vor fi constrânşi şi hărţuiţi să plătească, şi că alţii, cei nu foarte informaţi, vor sări cu banul repede, să scape.

Practic, cei 30 de lei pe care îi datorai tu lui Orange sunt cumpăraţi cu 10 lei de Whatever Recuperări, care după aceea solicită ce sumă i se năzare de la tine.

De unde poţi să te prinzi ce documente deţine de fapt recuperatorul? Vezi şi tu, spune Iulia. La faza de intimidare, se vor folosi de tot ce au. Ce nu folosesc, nu există. De exemplu, când începi să primeşti scrisorele de amor, verifică dacă sunt precizate data şi numărul contractului original cu firma căreia îi erai dator. Dacă nu, mai mult ca sigur contractul tău lipsea din portofoliu, iar frazele de intimidare sunt apă de ploaie. Ţi se cunosc datele, din baza de date a firmei şi cam atât. Oh, hello, GDPR.

4. Şi totuși, cum se ajunge la sumele acelea exorbitante?

După ce-ţi cumpără creanţa, o lasă deliberat să zacă o vreme, să adune penalităţi, şi penalităţi la penalităţi. Apoi se adaugă penalitățile de tip emoţional: penalităţi pentru că ai fost obraznic la call center, penalităţi că n-ai răspuns la mail, penalităţi că iar n-ai şapcă.
Concret, suma finală e o cacealma ordinară, pentru că, legal, penalitățile nu pot depăşi dublul sumei originale. Dacă tu datorai 30 de lei la Orange, suma maximă pe care ţi-o poate pretinde îndreptăţit cineva e 60 de lei.

5. N-au nici un temei legal să te streseze. 

Aproximativ 70% din dosarele care i-au trecut în mână Iuliei erau prescrise din punct de vedere legal. Adică trecuseră trei ani de la apariţia datoriei şi nimeni nu solicitase achitarea acesteia.
Intimidarea, mijlocul principal de coerciţie prin care sunt determinaţi naivii să plătească, e ea însăşi o infracţiune. Dacă vrei cu adevărat să le plăteşti cu aceeaşi monedă recuperatorilor, poţi să colectezi toată maculatura cu care te-au hărţuit şi să îţi creezi un caz destul de consistent împotriva lor.
ÎNSĂ: dacă recunoști sau efectuezi măcar un leu de plată, legal se activează creanţa şi le legitimezi pretenţia. Din secunda aia, datoria de 10.000 de lei devine reală şi recuperabilă, iar tu, bun de plată.

6. Uneori, îţi reactivează ei creanţa cu şmecherii.

“Există un sistem intern de lucru, o aplicaţie. Fiecare dosar este înregistrat acolo.
Fiecare acţiune şi stadiu sunt înregistrate şi, în felul ăsta, ai un istoric pe fiecare dosar. Nişte colegi de la call center au sesizat că, dintr-o listă de dosare pe care o primiseră pentru sunat, toţi aveau în aceeaşi zi plăţi înregistrate de câte 25-35 de lei. Li s-a părut suspect. Şi am început să fiu şi eu atentă la acest aspect. Mai ales că nu erau cinci persoane, să zici că e o coincidenţă, ci 50 – 60. Dar nu exista nici o variantă să ne dăm seama. Doar fâstâceala şefei ne-a întărit şi mai tare suspiciunea că ar fi efectuat ei acea primă plată în locul debitorilor.”
Aici, treaba ta devine să demonstrezi că nu ai efectuat tu acea plată. Ceea ce este cam la fel de dificil precum sună.

7. Alteori, apar şi episoade exotice.

“Fusesem la ţigară. Şi treceam pe la recepţie să ajung la mine în departament.
În recepţie, un individ. Cred că avea doi metri înălţime, era ras în cap, tatuat din cap până în picioare, umflat de muşchi. Abia ieşit din pârnaie.
Primise de la noi scrisoarea minune, că, dacă nu plăteşte până la data x, va fi trimis în executare silită.
Şi venise omul cu scandal, că le face şi le drege. Cred că au venit pe rând vreo trei colegi, băieţi, în ideea că “lasă, mă, că sunt eu smardoi şi îl calmez pe prost”. Dispăreau pe rând cu coada între picioare, când îl vedeau pe om că e cât uşa.
La un moment dat, s-au gândit să îi bage pastila clasică: dacă nu vă liniştiţi, chemăm poliţia. Dar omul, foarte “relaxat”, a zis că până vine poliţia ne dă foc.
Într-un final, i-au închis dosarul şi l-au făcut să plece”.
Chit că Iulia era plătită de firmă, în acel punct se săturase atât de mult de mizeriile lor, încât episoadele de genul o făceau să simtă o satisfacţie aparte.

8. Te poţi proteja.

În primul rând, evitând să ajungi acolo. “Să fie foarte atenţi în momentul în care aleg să ia un credit. Ce presupune el, ce dobânzi şi penalizări se aplică.”

Apoi, dacă tot vin scrisorelele şi telefoanele, refuză ferm să recunoști creanţa, sau vreun raport contractual cu compania.
“Să-şi rupă 200-300 de lei să consulte un avocat. Sau măcar să citească pe internet sau să întrebe un prieten. Chiar dacă scriu numai pe Facebook despre asta, se găseşte vreunul care să le mai dea câteva informaţii utile. Deja există suficiente poveşti pe net despre cazuri de genul.
Dar, din păcate, am văzut multe situaţii în care oamenii aleg să nu facă asta şi nu se informează, iar acolo nu le mai ofer înţelegerea mea. Dacă tu alegi să te complaci, doar pentru că… nu ştiu, eşti delăsător, atunci plăteşte tot ce îţi pun ăia în cârcă după bunul lor plac. Ţi-o meriţi.”

Şi, cireşica de pe tortuleţ.

9. Dacă, de la un punct încolo, angajaţii nu mai suportă nedreptățile strigătoare la cer şi devin recalcitranţi, încearcă să le inventeze şi lor niște datorii.

Doar nu credeai că sunt scutiţi, nu? Vorba bunică-mii: Cancerul nu alege, maică.

În momentul când Iulia a găsit un job mai decent – şi aici, termenul “decent” e folosit în sensul cel mai propriu – s-a trezit cu surpriza că are de plătit 3.000 de lei, datorită “prejudiciilor aduse firmei”. Ce prejudicii? “Nişte costuri de atribuire pe care, vezi Doamne, eu le-aş fi alocat pe anumite dosare. Inexistente, desigur.”
Numai că, în acest punct, Iulia era mai mult decât conştientă cu privire la manevrele lor, şi, dat fiind că avea suficient din casă, le-a promis la rândul ei că-i reclamă la ITM şi ANAF dacă o iau de fraieră.
Miraculos, prejudiciul ei de 3000 de lei s-a întors în lumea basmelor, alături de alte personaje fictive, cum ar zmeul zmeilor, armăsarul mâncător de jăratic şi orgasmul feminin.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.