Aşteptatorul Universal se recunoaşte prin modul feeric în care stă. Stă când este minţit de la obraz, stă când este umilit verbal, stă când e violată maică-sa în faţa ochilor lui.
Pe undeva, Aşteptatorul Universal ştie că ar trebui să existe o reacţie. Dar, de fiecare dată, i se pare extrem de firesc că această reacţie ar trebui s-o aibă alţii. Niciodată el. El nu are cum să se întrerupă din stat, căci, după cum spunea marele Aristotel, Statul este o totalitate de cetăţeni, necesară pentru o existenţă autosuficientă. Iar Aşteptatorul a reţinut partea cu autosuficienţa.
Periodic, în timp ce stă el aşa, la voia elementelor predispuse la mişcare, Aşteptatorul Universal are spiciuri înverşunate. Despre cum lumea e rea şi oamenii nu sunt ca altădată. Corect, în Anglia Medievală, de exemplu, leneşii erau pedepsiţi prin scufundare în apă rece. Oamenii de altădată l-ar fi doftoricit cum se cuvine.
Aşteptatorul Universal are spiciuri despre occidentul cel nepăsător, care îi lasă pe nemernici că ţi se urce-n cap. De parcă occidentul cel nepăsător n-ar avea altă treabă, de dimineaţa până seara, decât să te tot extragă pe tine de sub nemernicii de care nu te aperi singur.
Aşteptatorul Universal are spiciuri despre organizaţii care ar trebui să se facă, dar nu se fac. Să se facă de către cine? Cum de către cine, de către cine se pricepe. Şi pe tine ce te împiedică să pui mâna pe o carte şi să te califici? A, nu, eu nu, eu nu fac de astea, n-am timp, sunt ocupat. Statul mă ocupă de dimineaţa şi până seara, şi ocazional şi în somn.
Aşteptatorul Universal are spiciuri despre societatea care ar trebui să ia atitudine. De ce vita asta de societate stă cu dânsa-n sus şi o masează lung şi lent, în loc să pună osul la treabă?
Simplu. Pentru că societatea eşti tu. O societate de aşteptători universali.
Iar cea mai tristă parte cu aşteptătorii e în momentul când apare un firicel de oportunitate şi se strecoară, timid, prin faţa lor:
-Boss, nu vrei tu să te dezmorţeşti puţin?
-Ăăăhm, nu. Poate săptămâna viitoare. Poate în viaţa viitoare.
Sau, când firicelul cu pricina îl întrerupe pe aşteptator în cel mai apoteotic spici despre lumea cea rea:
-Marş, mă. Nu vezi ce nivel proficient şi absolut de aşteptare atinsesem? Vii tu să-mi strici ploile? Ei, mama dracu’!
Foto: pixabay.com.
Și te aștepți să primești like-uri la textul ăsta? 🙂
Se pare ca comportamentul asta este una din cele doua fatete a codependentei.
Ca idee cealalta parte a cuplului poate sa puna piciorull in prag.
Nu era vorba de nici un cuplu în poveste. De ce, dacă articolul îl scrie o femeie, automat trebuie să fie vorba de cuplu?