Sunt copii care au relații perfecte cu părinții lor. Iubire, susținere reciprocă, telefoane interminabile, comuniune a sufletelor. Când acești copii rămân fără părinți, rămân fără un pilon esențial al vieții lor.
Apoi, sunt copii care nu au niciun fel de sprijin în părinții lor. Nu sunt niciodată îndeajuns de buni, îndeajuns de deștepți, nu au prieteni suficient de buni, nu au gusturi mulțumitoare la îmbrăcăminte, nu se califică niciodată pentru cel mai mic compliment. Aveam 10 pe linie la școală în încercarea disperată de a-i dovedi maică-mii că ar avea de ce să fie mândră de mine. Colegii mă urau, pentru că părinții lor îi întrebau de ce nu pot să fie ca mine. Numai mama nu sesiza niciodată efortul pe care îl depuneam zi de zi, să fiu ca mine. Dacă luam premiul I, ”așa și ce, înveți pentru tine”. Dacă în schimb, o lucrare de control primea vreo notă de 9, scandal imens.
Orice se strica și nu mergea în casă era mereu vina mea. Chiar dacă nu mă atinsesem de acel obiect. După divorțul de tata, găsise un țap ispășitor perfect în mine. Pentru orice greșeală reală sau percepută, îmi șuiera cu o răutate care îmi provoca nopți întregi de plâns: Semeni cu taică-tu. (Taică-miu fiind monstrul pe care îl blestema și îl înjura de câte ori își amintea cum și-a sacrificat tinerețea cu nemernicul ăsta ingrat, care s-a încurcat cu prima c*rvă ieftină și a dat-o atât de ușor deoparte.)
Dacă taică-miu a comis păcatul, eu, un copil de 7 ani care nu înțelegea de ce e brusc cea mai mizerabilă creatură din univers, l-am plătit cu vârf și îndesat. Nu înțeleg nici azi un adult care răzbună cu atâta furie proletară pe un copil o deziluzie amoroasă.
Nu-mi dădea bani de nimic. Eu fiind elevă eminentă, cu o pasiune pentru predat, dădeam meditații la copiii din bloc și îmi câștigam banii de buzunar. Dar și așa, când mi-a găsit ea o elevă repetentă la matematică, pe care am adus-o pe linia de plutire, mi-a reținut banii, că ea a găsit-o.
Avea o plăcere să mă jignească, să mă umilească, să caute zi de zi cum să mă facă să mă simt îngrozitor. De aici am furia asta de ”Dracarys” la cea mai mică ofensă din partea oricui. Răscolește în mine trauma copilului mic care îndura jigniri fără să le fi meritat cu ceva și era prea slab să se apere.
Mi-a impus un liceu pe care nu mi l-am dorit și pe care l-am detestat din rărunchi. Liceul economic Sf. Gheorghe. Patru ani de chin pur.
Abia am așteptat să împlinesc 18 ani și să plec de acasă. Am strâns bănuț peste bănuț din varii munci și burse, să dau la Actorie. Evident că mi-a spus să nu mă aștept la nicio susținere. Nu-i problemă, mi-a trimis bani o mătușă binevoitoare, până mi-am găsit un job la București. Evident că mi-a băgat și o șopârlă de genul: ”Dacă îmi vii gravidă, să nu te aștepți la niciun fel de ajutor”.
La asta i-am dat replica: Deja știam că nu mă aștept la niciun fel de ajutor, nu sunt bătută în cap și nu mă surprinzi cu nimic.
Am avut o tentativă de sinucidere la 15 ani, pentru că povara acestei ranchiune era îngrozitor de grea. Pentru că anii treceau, dar maică-mea rămăsese blocată mintal în anul divorțului, ca Lasconi în ziua anulării alegerilor. Încă îl blestema pe taică-miu cel nesimțit ca în prima zi. Culmea, domnișoara de moravuri ușoare îl părăsise pentru altul mai bogat, și el încercase să se întoarcă, dar ea nu fusese interesată. (Ceea ce mi se pare fair.) Dar nici nu folosise momentul regretelor lui ca pe un „closure”. Era în continuare furioasă că fusese înșelată și abandonată, deși treceau 10, apoi 20, apoi 30 de ani. Degeaba îi spuneai: Ce s-a întâmplat până la momentul divorțului e obiectiv vina nemernicului. Ce s-a întâmplat după divorț. adică ani de stagnare în ură și frustrare, e deja responsabilitatea ta.
Așa cum nu recunoștea eforturile mele, nu recunoștea nici eforturile bunicilor, părinții ei, care ne-au ajutat zi de zi, ne-au hrănit de dimineața, ne-au dus la școală, ne-au făcut aprovizionarea, ne-au gătit masa de prânz și uneori și cina, când mama avea ore suplimentare la muncă. Fiind femeie singură, o munceau ca pe hoții de cai. Și nu avea răutăți cu angajatorii ei; își aducea nervii acasă și îi răzbuna pe noi. Noi, cei care făceam tot ce era omenește posibil să fie bine.
La 18 ani, cum ziceam, am plecat de acasă. Aparent o adultă, în realitate un copil care căra după sine un ocean de traume. M-am zbătut, mi-am creat un rost în București, am mimat normalitatea și a fost cel mai chinuitor rol din viața mea. Am făcut terapie, am adoptat o pisică pe care am nimerit-o foarte tandră și iubitoare și care s-a cuibărit la pieptul meu cu o iubire care mi-a fost medicament.
În anii de studenție și după, mama și eu am fost no contact. Ea adăugase la lista ei de frustrări boala pe mine că nu am vrut să fac ASE și să devin miliardară. Eu trăiam în sfârșit după propriile reguli.
Ne-am reîmprietenit după ce și-a primit diagnosticul de hipotiroidie, și a fost o penurie de Euthyrox prin farmacii. Eu eram deja blogger de succes, aveam cititoare farmaciste, m-a ajutat o doamnă amabilă și i-am trimis câteva cutii cu un prieten al lui frati-miu. Și ne-am reîmprietenit.
Când a văzut că sute de oameni îmi dau like și love la toate postările, brusc s-a lipit de ea o parte din admirația lor și, pentru prima oară în viața ei, mi-a arătat bunăvoință. Am decis să încerc o relație mamă-copil cum vedeam pe la cunoscuți. Cu sunat des, trimis bani în caz de nevoie, ascultat văicăreli.
Și, spre surpriza mea, am regăsit aceleași frustrări pe care le părăsisem zece ani mai devreme. Aceleași frustrări pe trădarea lui taică-miu, curva nenorocită care îl ademenise și etc. I-am recomandat să încerce terapie, a refuzat indignată, că ea nu e nebună. Era la fel de încăpățânată ca mine, dar încăpățânarea ei era doar pe direcție autodistructivă.
Relația noastră a mers minunat cât timp mie ca influencer mi-a mers minunat. Apoi, a fost perioada aceea din 2019 – 2022 când Facebook îți dădea block câte o lună, din trei în trei zile, pentru înjurături vechi. Pentru mine a fost faliment personal, pentru că mi-am pierdut toate campaniile de publicitate și o parte din donatori. Și, când numărul de likeuri a scăzut la 20 – 25 pe postare, și veniturile insuficiente m-au obligat să-mi caut un loc de muncă, am pierdut și bunăvoința ei. Au reapărut răutățile, umilințele, reproșurile.
Numai că Lorena din 2020 nu mai era dispusă să tolereze nimic de genul. Mai ales că văzusem cum alți părinți trăiesc să asigure toate cele necesare copiilor, iar pe maică-mea nu o interesase niciodată dacă am ce-mi trebuie.
Într-o zi, într-o ceartă extrem de violentă, i-am retezat-o scurt: ”Exact cum ne-am promis reciproc, nu m-am bazat pe tine cu nimic niciodată și nu ți-am cerut nimic niciodată. Dar în aceste condiții, nici tu nu ai vreun drept să îmi reproșezi nimic.”
N-a sesizat că eram a naibii de serioasă și a continuat să țipe. Am întrerupt-o: Uite ce, eu m-am tot străduit să fiu un erou pozitiv în povestea ta, dar nimic din ce fac nu te mulțumește. Iar eu refuz să mai fiu sacul tău de box emoțional. Să ai o viață așa cum ți-o faci.
Și am întrerupt definitiv relația. Au încercat diverse rude să negocieze pacea între noi, dar eu nu am cedat. Sunt un om răbdător, dar există mereu picătura care umple paharul, și dincolo de ea, nu te mai înțelegi cu mine.
M-a amenințat că mă dezmoștenește și că îi lasă casa lui frate-miu. I-am transmis: Nu ar fi decât continuarea unei vieți în care te-a durut în cwr de mine, n-ai decât.
Acum, la început de ianuarie, fratele meu m-a sunat că mama a murit. Bolea de ceva timp, dar specialitatea ei din ultimii zece ani era să se vaiete de toate bolile pământului, de aceea nu am luat-o foarte tare în serios.
Fratele meu m-a abordat foarte dur: Vino la înmormântare, sau fac și eu no contact cu tine.
Am înțeles că el cerea de fapt ajutor, că el, fiul adorat și niciodată jignit și umilit, se simțea cumplit de debusolat și de răvășit. Iar partea care m-a surprins era: și eu simțeam aceeași durere îngrozitoare.
Un părinte care nu-ți oferă dragoste și grijă îți stârnește aceeași suferință, după ce moare, ca unul care ți-a oferit tot ce ai avut nevoie și a trăit pentru tine.
Am sărit pe tren, am venit acasă, am folosit ziua de 5, smulsă de Bolojan din vacanța instituțiilor de stat, să facem toate drumurile pe la birouri, să obținem certificatul de deces și autorizația de înhumare, și apoi am mers acasă la mama.
Avea casa decorată până la refuz cu fotografiile mele. Fotografii de când eram copil mic, fotografii din adolescență, fotografii cu prietenii.
Prin faptul că îmi băgasem definitiv piciorul, obținusem în absență aprecierea pe care prezența mea nu o adusese niciodată.
„Vezi că te-a iubit și pe tine?” m-a întrebat fratele meu.
„La pariu că iubirea asta ar fi dispărut instant în secunda în care aș fi reîncercat o apropiere?”
În sicriu, mama e mică, fragilă, ca o păpușă. Nici în moarte nu stă dreaptă. Și-a lăsat capul într-o parte, ca și cum s-ar sprijini de peretele sicriului. E frumoasă din nou, în sfârșit a descoperit pacea.
-Adio, mamă. Îmi pare rău că nu am putut fi niciodată prietene, dar îți promit să învăț din exemplul tău. Să nu trăiesc niciodată în trecut, să pun punct mintal unei situații în secunda în care i-am pus punct faptic și, esențial: să recunosc că nu am urmă de părințeală în mine și să nu fac copii. Îți mulțumesc că m-ai învățat lecții fără de care aș fi ajuns și eu prizoniera unei vieți nefericite.
Și pentru prima oară, femeia din fața mea mi-a răspuns cu bunătate și liniște.
***
Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Condoleanțe
Știu de la o prietenă apropiată care a trecut prin ce treci tu acum, moartea mamei ei cu care avea o relație dificilă și asemănătoare cu a ta cu mama în multe privințe că nu înțelegea de ce e atât de afectată și i-a spus terapeuta ei ca doliul după un părinte cu care nu te-ai înțeles e chiar mai greu pentru ca au rămas multe nerezolvate, neîncheiate.
Multă putere și liniște ✨
Mulțumesc mult.
Condoleanțe! Nu am citit de mult un text atât de vulnerabil și de real in ceea ce privește starea psihica și conflictul interior pe care le ai in fața morții unui părinte care nu a știut cum să te iubească. Cred că prin scris poți scoate din suflet ce te apasă.
Condoleante.
Dumnezeu s-o odihneasca
Condoleanțe
Ah, Lorena, te înţeleg aşa de bine. Am avut o copilărie foarte asemănătoare cu a ta, dar în anii 70-80. Mama nu a divorţat, a rămas văduvă, la 25 de ani, cu două luni înainte să mă nasc eu. Într-un fel, l-a urât la fel de mult pe tata, fără s-o mărturisească niciodată, că a părăsit-o cu un copil, mai ales că nu fusese o căsătorie din dragoste. Nu s-a recăsătorit niciodată şi a fost cea mai nefericită persoană pe care am cunoscut-o.
Frustrare, invidie, durere – toate s-au revărsat asupra mea. Bătaie, critică nesfârşită, comparaţii mereu în defavoarea mea, you know.
Eu nu m-am rupt de ea definitiv, am îngrijit-o în ultimii ani de viaţa când a suferit un accident vascular cerebral – din fericire am avut banii necesari să plătesc pentru îngrijirea ei, deci n-am făcut-o personal.
Pentru mine moartea ei a fost o uşurare şi, foarte ciudat, au trecut 9 ani de-atunci dar nu i-am simţit niciodată lipsa.
Condoleanţe pentru pierderea ta şi respectul meu pentru felul cum ai depăşit traumele din copilărie şi ai ajuns un om aşa fain.
Cât de dureros. Îmi pare rău că ai trecut prin asta.
Condoleanțe ! Destăinuirile nu te vulnerabilizează, te umanizează.
Mulțumesc.
Condoleante! Nu pentru ea, pentru viata si copilaria pe care le meritai, dar nu le-ai avut!
Te citesc de mult timp si m-a impresionat povestea ta pentru ca este intrucat similara cu a mea. Doar ca, eu spun, considera-te norocoasa, si stiu ca o sa para ciudat.
In cazul meu, crize cu “te omor” aproape zilnic spuse cu un ton apasat ca un demon din iad, ochi beliti iesiti din orbite la furie, desi nu facusem absolut nimic. Dar hei, si faptul ca nu faceam nimic era motiv de furie.
Zeci de ani paralizata de frica ca o sa ma omoare dementa. Nicaieri de fugit pentru ca, vezi tu ce inseamna nemernicia, juca teatru in fata celorlalti si era considerata draguta pamantului si nimeni nu m-ar fi crezut. Rudele si aia care au cunoscut-o nu m-ar crede nici acum.
Imediat ce ceilalti plecau, incepeau crizele de nemernicie. In plus, taica-miu care ma critica permanent. La tine a fost macar o singura persoana. Ce povestesti tu a fost gradinita gupa mica in cazul meu.
Eu nu am avut parinti, am avut dusmani. Este diabolic sa iti urasti copilul in halul asta, niciodata nimic bun. Si nicio scuza ca “era viata grea pe atunci” si rahaturi din astea nu sta in picioare. Pot veni cu contraexemple de oameni in cea mai mare saracie si tot au ceva uman in ei. Astia nu aveau nimic.
Da, poate am fost facuta la presiunea gurii lumii dar macar abtine-te in mm de la jigodisme. Si sunt constienta ca doar codul penal si “ce o sa zica lumea” m-au tinut in viata.
Asta a fost o sinteza, ca daca as povesti nu m-as opri nici dupa o luna.
Si sa nu vina crestinopatii sa ma ia cu vrajeli de iertare, ca ii joc in picioare. Nu ai cum sa ierti asa ceva. Jertfiti-va voi pentru altii daca sunteti masochisti, iertati voi daca va place sa va laudati cu virtuti, dar nu ii obligati pe altii sa faca ca voi, nici macar nu le sugerati.
A fost o usurare sa scap de ei. Si daca exista viata dupa moarte, sper sa arda in iad. Au distrus o viata, sper sa le fie si lor macar viata dupa moarte distrusa.
Poate ti se pare dura postarea, dar asta a fost viata mea pana de curand.
Hei, multumesc macar ca m-ai citit 🙂
Îmi pare teribil de rău că ai trecut prin asta.
Condoleante, Lorena!
Ce sa iti zic, imi pare rau ca ai trait asta si ca a murit fara sa faca un gest de impacare. Oamenii ca ea rar fac, orgoliul e prea mare. Am vazut si alte povesti aici, nu esti si nu sunt singura.
Poezia copilariei mele si intr-o mare masura a maturizarii mele a fost “Esti exact ca tac-tu”, spusa cu o ura si un dispret pe care nu le-am inteles niciodata. Au fost casatoriti pana a murit tata, un om bun, dar total nepotrivit pentru ea. Se cearta cu toata lumea si nu isi pune intrebarea de ce, chiar asa toti sunt prosti, numai ea desteapta? Chiar si dupa ce a murit tata, continua sa reverse asupra mea toate frustrarile legate de el. O cearta incepe de la ceva punctual si apoi te trece prin toate frustrarile ei din ultimii 30 ani. De cand sunt mica stiu ca o perioada de pace e doar un ragaz intre doua certuri. E manipulatoare, rea si se victimizeaza. E greu sa iesi din mintea de copil care ii cauta aprobarea, desi merg la psiholog, si rational stiu mecanismele, e greu de tot. Cum e posibil ca o mama sa te faca sa te simti asa? Acum inteleg ca e din cauza copilariei ei, psiholoaga mi-a zis ca eu o vad ca pe o persoana normala, dar ea e o persoana bolnava, ca si cum i-ai cere unuia fara picioare sa joace fotbal. Nu poate. Eu cred ca ar fi fost nefericita cu oricine, ca asa e ea, doar ca fiind firi complet diferite ea si tata, a fost si mai rau. Si eu si ea suntem firi diferite, nu putem sa ne intelegem ca oamenii. Mereu las de la mine si nu mai vreau, cat timp i se permite va face la fel. Nici eu n-am vorbit cu ea cate un an, cateva luni, rinse and repeat. Abia am asteptat sa plec la facultate.
Te admir mult Lorena, si intr-o zi o sa si lucram impreuna. In special e de admirat ca ti-ai facut o viata frumoasa si linistita. Mi-a zis o terapeuta candva, ca eu sunt cine sunt datorita apartinatorilor. Atunci am intrerupt terapia, sunt cine sunt in pofida lor. Asa te vad si pe tine.
Condoleanțe. Mă regăsesc 100% în ceea ce povestești – cu ambii părinți, din păcate. Aceeași răutate viscerală deversată pe un copil; tentativă de suicid la 10 ani; aceleași “semeni cu tac-tu”, respectiv “asta de la maică-ta ai învățat-o”. Când am avut realizări (deloc puține), ori treceau neobsevate, ori auzeam “ei, ce să spun, ai avut și tu noroc”. Aceeași tentative de apropiere la maturitate, întâmpinate cu rățoieli, critici și insulte. Și, desigur, tratament complet diferit pentru frate-meu, băiatul lor adorat. Terapeutul mi-a explicat că dificilă nu e atât pierderea, cât durerea după ce ar fi putut fi, după afecțiunea și sprijinul parental pe care nu le-am avut.
Condeante, Lorena.