Cea mai deprimantă zi din an

Notă: Trăim vremuri frumoase. Vremuri în care toate visele noastre sunt accesibile. Dar pentru că omul iubeşte să-şi pună singur beţe în roate, ne place să ni le facem singuri intangibile, bălăcindu-ne în dramă ca scroafa în nămol.
Înţeleg zilele de awareness şi combatere a râiei, scorbutului, blenoragiei, decolorării unghiilor şi aşa mai departe. Sunt zile în care nişte oameni alocă răbdare să adune laolaltă o ciurdă de analfabeţi funcţionali şi să-i educe cum să nu se sufoce cu propria salivă.
Dar NU înţeleg “cea mai deprimantă zi din an”. Nu înţeleg depresia cu programare. Nu înţeleg obligativitatea de a fi trist cu anasâna. Nu înţeleg plăcerea de a te complăcea într-o problemă, în loc să găseşti cea mai scurtă ieşire.
Pe de altă parte, mie nu-mi place drama în nici o altă parte, decât pe o scenă. Preferabil pe o muzică sumbră şi cu lumini care scad.
Textuleţul care urmează reflectă această inadaptare a mea.

***

Badea Ion se trezi de dimineaţă. Deschise larg fereastra – chiar dacă era iarnă, îi plăcea aerul curat, şi soba încă păstra căldura plăcută a focului de noaptea trecută. Iar frigul îi înviora organismul. Mai bine decât pişoarca aia de cafea pe care i-o pregătea muierea, mai ales de când doctorul îi explicase că e hipertensiv.
Decât să bea un pischwasser, badea Ion prefera să nu bea cafea.
Azi era o zi frumoasă. Soare cu dinţi. Lumina blândă a zilei senine se reflecta frumos pe nămeţii puri de zăpadă. Câinele se tăvălea încântat prin curte.
“Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă”, începu badea Ion să fluiere, în timp ce se bărbierea în oglindă.
-Ce faci, Ioane? auzi brusc vocea hârşită de tutun a nevestei.
Le fuma muierea asta a lui de zici că era uzina Steagul Roşu, dădu badea Ion admirativ din cap. Dar, până la urmă, nu era ca şi cum i-ai putea spune Floricăi ce să facă, şi oricum se aveau ca fraţii de ani buni, aşa că… Măcar de ţigară să tragă, dacă de altceva nu-i mai dădea mâna. Şi inima.
-Mă rad, tu copilă.
-Nu, nu. Ce fluieri, mă omule!
-Păi de bucurie, tu, copilă. E soare şi e bine.
-Ioane, nimic nu ştii. Eu plâng şi tu fluieri.
“Aoleu”, se sperie Ion. “Să fi murit baba Vasilica, sora mamei, şi noi n-avem bani de îngropăciune?”
-Da ce necaz ai păţit, tu copilă? ieşi el în bucătărie, luă o bucată zdravănă de slană şi sparse o ceapă roşie ca iubirea pe care i-o purtase odinioară Floricăi.
-Da trebuie să paţ vreun necaz, măi Ioane, măi? oftă Florica cu capul complet scufundat în năframă.
-Eu n-am zis că-i musai, fa. Dar dacă dai apă la guzgani, e cam indicat. Că n-oi plânge de nebună.
Florica îşi întoarse laptopul spre el. Mereu gătea cu laptopul pus pe o policioară de lângă vatră, să mai schimbe o vorbă cu vecinele, pe Facibuci, sau aşa ceva. Nu-l interesa pe Ion aşa ceva. El judeca lucrurile simplu. Nimic n-o să coboare din televizor sau calculator niciodată, să prindă formă în faţa ta, şi atunci, de ce să-ţi baţi capul. Mai bine repari ceva prin curte.
-Ce, fă? Ştii că nu dau doi bani pe prostiile alea. Ţi-am luat lectoapă de ziua ta, să fii tu fericită, dar nu mă băga şi pe mine că nu-mi pasă.
-Ioane, eşti rupt de lume, mă. Mi-e ruşine cu tine.
-De ce, fă?
-Azi e Cea Mai Deprimantă Zi din An. Şi tu fluieri ca nesimţitul.
-Cea mai ce?
-Deprimantă, mă! Adică supărată, amărâtă, cu necazuri.
-Dar cine zice asta!?
-Facibuci, măi. Uite, Mariţa lui Ghiţă şi-a şi pus poză cu ramă neagră, Leopoldina lu’ Pănuşă şi-a făcut selfiu la cimitir. De fapt a rugat pe cineva să-i facă, că e toată numa creţuri pe faţă, ca asfaltul din Bucureşti. Sau şi-a făcut băţ de selfiu din prima cracă pe care a găsit-o pe drum. Ideea e că azi tot omul şi tot natul suferă şi plânge.
-Da’ de ce, fă? muşcă Ion cu poftă din slană.
Bunăăă slană, unsă cu boia de ardei deasupra cum îi plăcea lui. Cum năzdrăvănie să fii trist şi depri… depre… mă rog, când ai în casă asemenea bunătate?
-N-ai auzit că e pe Facibuci, Ioane?
-Şi dacă e pe Facibuci, ce?
-Dacă e pe Facibuci, e peste tot, măi nerodule.
-Şi eu trebuie să fiu trist azi, doar pentru că aşa zice Facibuci?
Florica se enervă. Se enervă şi-şi aprinse trei ţigări deodată. Trase din ele cu sete.
-Nu, Ioane. Pentru că aşa zic eu, muierea ta legiuită, dată la biserică, fată mare şi cu zestre.
Expiră o dâră lungă şi gri de fum.
-Dacă mă faci de râs în lume şi nu eşti trist de Cea Mai Deprimantă Zi, aşa cum se rânduieşte, îţi vărs toată pălinca. Şi atunci o să ai de ce să fii trist. Ruptule de realitate care eşti.
-Ba nu, muiere. Tristă o să fii tot tu, că îţi trag o măicuţă de bătaie de mă pomeneşti.
-A, da, şi asta. Băi, Ioane, tu nu mă mai iubeşti.
Văleu. Ăsta era genul de discuţie care îl făcea să simtă greul celei mai depro… deplo… mă rog, zile din an.
-Ce-ţi veni, fă? Te-au iradiat ăia cu Facibucile lor?
-Nu, Ioane. Tu nu m-ai mai bătut de zece ani!
-Păi nu te-a învăţat, fă, Facibuci că femeia trebuie să fie egală, fă?
Da, Florica chiar făcea treabă bună. Deja îl apăsa o tristeţe cât piatra morii. A fostei mori, că acum luau pâine chinezească de la shopul satului.
-Egală, băi, Ioane, dar nici chiar aşa. Să nu-mi mai arzi tu un brăcinar peste buci, măcar aşa, în semn de bună-cuviinţă? Păi ce bărbat eşti tu?
-Nu sunt bărbat, fă. Sunt ăla, cum îi zice pă facibucii tăi. Metrousexual.
Florica sări în sus încântată.
-În sfârşit, măi omule. Te-ai pus şi tu în rând cu lumea. În sfârşit, Măicuţa Domnului mi-a făcut şi mie o bucurie. În sfârşit.
Deodată, tresări şi îşi reconfigură expresia de început.
-Mă, nesimţit eşti. Ai vrut să-mi strici jalea din Cea Mai Deprimantă Zi din an. Aşa eşti tu. Mereu strici datina de sărbători. A dracu’ pielea pe tine.