Sindromul impostorului

Uneori, Dumnezeu îţi dă succes. Şi, pentru că Dumnezeu are umor sadic, uită să-ţi dea şi mecanismul corespunzător pentru prelucrarea succesului.

*

Am un prieten actor. Mai exact, am mai mulţi prieteni actori, băieţi şi fete. Principalele criterii de prieteşug sunt să fie inteligenţi, agreabili, să nu încerce să-mi facă program şi să înţeleagă prietenia ca pe o prietenie, nu ca pe un “dacă eu îţi fac complimente multe, la un moment dat marchez la poarta ta.” Noroc că de obicei actorii pricep rapid de “nu” şi au o listă amplă de opţiuni, ceea ce ne face să putem fi prieteni în mod natural, fără pizme nesoluţionate.
Bun. O să tratez subiectul, păstrând persoana sub un anonimat deplin, pentru că a) mi-ar lua beregata b) numai aşa a fost de acord să scriu c) tema e interesantă şi importantă, pentru că am remarcat fenomenul la mulţi alţi oameni.
Deşi e un actor talentat, F. (literă pusă la nimereală, pentru că lui Pulică îi e FOOOAMEEE şi-mi sparge timpanele răgind) are mereu senzaţia că nu are în mod real ce să caute pe scenă. Că la un moment dat o să facă un pas strâmb, o să uite tot textul, şi o să se prăbuşească în hăul nesfârşit al unei umilinţe fără limite.
Pe scenă, nu vezi nimic din aceste temeri ale lui F. Vezi forţă, carismă, frumuseţe, energie şi sensibilitate.
Între oameni, nu vezi nimic din aceste temeri ale lui F. Vezi glume, drăgălăşenie, umor, râsete, bună dispoziţie.
Dar când e singur, sau aproape singur, F. aude o voce care-i repetă că toată viaţa lui este o farsă. Că e o fiinţă urâtă şi rea, care a păcălit cu farmec personal să se afle acolo unde este, şi că la un moment dat, se va trăda şi va eşua.
Adeseori, F. se visează în ipostaze umilitoare pe scenă, gol sau îmbrăcat în alte haine decât trebuia. Adeseori visează că uită ce are de făcut, şi toată lumea din jurul lui începe să râdă şi să-l arate cu degetul.
Noroc că problema lui F. are un nume. Se numeşte sindromul impostorului.

*

Spre deosebire de un nemernic real, care nu se jenează să întrupeze identităţi false şi să se laude cu calităţi inexistente pentru câştiguri necuvenite, persoana care suferă de acest sindrom crede că are parte de onoruri care nu i se cuvin cu adevărat, pentru că în realitate, calităţile lui / ei nu se ridică la înălţimea unei situaţii.
Chiar dacă, pus în faţa respectivei situaţii, se descurcă de minune.
Aşa cum impostorul autentic îşi găseşte mereu justificări: că nu a mâncat bine de dimineaţă, că nu era lumina bună, că nu era apa de la protocol destul de rece şi că iepuraşul nu avea şapcă, omul care are acest sindrom găseşte justificări pentru propriile succese: că a mâncat exagerat de bine de dimineaţă, că lumina era prea bună, că apa de la protocol avea cocaină înăuntru şi că iepuraşul avea chiar o colecţie de şepci, şi, desigur, aceste condiţii fiind întrunite, ele justifică momentul de glorie.

Şi cea mai mare tragedie a acestei tulburări e faptul că omului îi este extrem de greu să o dezvăluie faţă de alţii, pentru că “se face de râs”. “OK, wallul meu de Facebook e plin de idioţi care emană cele mai sinistre oligofreneli şi nu au nici o jenă că se fac de râs.” “Păi da, dar ăia n-au simţul penibilului. Eu îl am”.

Mă uit pe statistici şi mă îngrozesc: 70% dintre contemporanii mei suferă de acest sindrom, zice acest studiu. 70% dintre contemporanii mei sunt în perpetuă luptă cu ei înşişi şi îşi spun zilnic că e posibil să nu fie îndeajuns de buni pentru provocările zilnice care îi aşteaptă.

Ce vreau să spun cu acest articol?
Dragă cititor singuratic, care treci prin acest zbucium şi ai senzaţia că nimeni nu te poate înţelege, încearcă să ceri ajutor. Vorbeşte cu părinţi, prieteni sau iubitul / iubita. Nu ai de ce să treci singur prin asta, iar ajutorul e de obicei alături de tine. Du-te la terapie.
Dar înainte să faci toate astea: începe să crezi în tine. Pe bune. Iubeşte-te, respectă-te, vezi ce ai făcut bine şi tratează-te pe tine însuţi / însăţi ca pe cel mai valoros lucru pe care îl ai.
Conjunctura de una singură nu e niciodată de ajuns.
Dacă ai păşit într-o conjunctură şi ai plecat victorios, ai de felicitat un singur om, şi acela eşti tu.
De obicei, eu închei un astfel de articol cu: nu lăsa pe nimeni să te convingă că meriţi mai puţin decât respect şi iubire. De data asta închei cu: nu-ţi lăsa sabotorul interior să facă toate astea.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

2 Responses

  1. GEORGE says:

    pai e un sindrom perfect normal, atata vreme cat stii foarte bine ca hectolitrii de transpiratie care trebuiau sa curga dupa tine, sunt de fapt picaturi.
    nu merge, nu mai merge de mult doar cu “talentu” nici la fotbal, unde o tara ca Brazilia geme de “talent”.
    sa nu mai vorbesc de noi, care suntem cei mai talentati, cei mai ospitalieri, avem cele mai frumoase femei, cea mai gustoasa gaura din covrig. :))

  2. Joker says:

    E o vorba, “astia suntem, cu astia defilam”. Nu putem fi mai mult decat suntem. Dar putem fi ok cu noi dupa aia, ca am facut tot ce am putut (cu conditia sa si o facem..). Iar rezultatele vor vorbi in locul nostru, dapasindu-ne deseori asteptarile.
    Iata o abordare mai buna. Zic eu..

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: