Clișeul fabricilor pe care le aveam pe vremea lui Ceaușescu

Mă certa ieri un prieten: Pe bune, Lorena? Te apuci tu singură să demontezi toată propaganda rusească, în care Putin a băgat zeci de mii de euro? Nu-ți dai seama că te lupți cu morile de vânt și că proștii ăștia oricum nu vor înțelege nimic, pentru că propaganda e croită exact în așa fel, încât să le placă?

Îmi dau seama, dar sunt un om care nu poate tăcea dacă are ceva de zis. Am pierdut mulți bani și oameni cu asta, dar dacă fac bilanțul, sunt bani care mi s-au întors pe alte căi și oameni care oricum nu merită păstrați. Deci, mi se fâlfâie.

Propaganda rusească pe care ne-o îndoapă Georgescu, întâi pe TikTok și acum pe iRealitatea, vizează o iepocă de aur mitologică, în care „românul era stăpân în țara lui”, în care „avea casă, avea loc de muncă și avea de toate”, bonus ”avea fabrici și uzine”.

Realitatea trăită de bătrânii noștri – ai mei din partea mamei erau oameni simpli din popor, fără pile, deci n-au avut „intrare” pe nicăieri – e că, de fapt, NU AVEAI NIMIC și ERAI TRATAT CA UN NIMIC.

Singurii care aveau case pe numele lor erau oamenii de la țară, care le dețineau din moși-strămoși. Comuniștii le naționalizaseră pământul, dar le lăsaseră casele. Pământul a intrat în cooperativele agricole de producție, care erau „ale noastre” doar cu numele, dar cu fapta, țăranul le muncea ca angajat, pe o sumă de mizerie. De aceea, pensiile absolut jalnice de la țară sunt moștenirea comunismului, care a luat terenurile oamenilor și le-a dat la schimb o mu** cu crengi.

La oraș, și-au păstrat casele cei sus-puși în structura de stat și în partid, și unii cu case mai amărâte, care nu erau de interes. Orice clădire mai de doamne-ajută a fost „naționalizată” de stat, adică proprietarul deposedat și la schimb i s-a oferit un apartament de bloc tip cutie de chibrituri, cum sunt și acum în blocurile comuniste.

Culmea e că și aceste apartamente, în nenumărate cazuri, rămâneau proprietatea statului, adică a ICRAL-ului din zonă, și tu plăteai lunar o sumă modică. Nu, nu era proprietatea ta, pe numele tău. Erai chiriaș la stat. Sigur, după revoluție, și mama, și vecinii noștri au profitat de oportunitate și au cumpărat apartamentele la sumele mici din acele momente. Pe vremea lui Ceaușescu, NU ȚI SE OFEREA OPORTUNITATEA SĂ-ȚI CUMPERI APARTAMENTUL.

Deci, nu, nu aveai casă. Erai chiriașul „nostru”, al poporului.

Așijderea și cu fabricile pe care „le aveam”. Ție ca persoană nu îți aparținea fabrica aceea cu nimic. Nu intrai acolo să începi să faci pe bossul cu muncitorii și să le dai comenzi. Te-ar fi scos în șuturi. Pentru tine, fabrica aia a poporului era ceva la fel de tangibil, cum e Dacia Renault acum. Cu ce te încălzește dacă e a poporului sau a persoanei private Sulică Frânaru, dacă tu personal nu aveai nici un avantaj?

Deci nu, nu încălzea pe nimeni cu nimic faptul că „aveam fabrici și uzine”. Oamenii stăteau la lumina lămpii de petrol (că zilnic se lua „curentul nostru” timp de mai multe ore, dârdâiau de frig lângă caloriferul „nostru” rece (că rețeaua centrală de termoficare era singura opțiune și nu îți puneai centrală ca acum), și fierbeau apă pe aragaz să se spele pentru că apa „noastră” caldă nu venea zile în șir.

Aveai loc de muncă, dar în ce condiții? Ideea de drepturi ale salariatului nu exista, așa cum nu prea există nici azi la joburile cu patroni români. Fișa postului era „tot ce îți dă șeful să faci”, și cel puțin în biroul maică-mii, asta însemna că ea făcea munca a vreo trei persoane, că erau și niște fii de securiști care îi pasau ei și treburile lor. Nu puteai cere bonusuri, nu puteai bate obrazul, că erai oarecum sclav în jobul ăla. Nu era ca acum, când, dacă nu-ți convine că s-a uitat strâmb team leaderul la tine, îți parchezi demisia pe biroul lui și mâine dai interviuri de job la patru alte firme. Dacă o situație de la un loc de muncă se termina cu concediere, era obligatoriu vina ta, o pată neagră pe cartea ta de muncă, chiar dacă tu de fapt te săturaseși de boii care te puneau pe tine să faci munca lor.

Tot moștenire comunistă e comentariul ăla băbesc: „Vai, rupi ușa de cum s-a făcut ora cinci”. Era o așteptare FIREASCĂ să stai cât vor ei să te țină, și maică-mea, deși avea programul de la 7 la 15, ajungea mereu pe la 17 – 17.30. Că doar era „întreprinderea” noastră, nu?

Nici uterul tău nu era al tău, ci „al nostru”. Mijloace de contracepție nu se găseau, sexul oral nu prea era o soluție la atâtea zile de apă caldă lipsă, iar avortul era interzis și persoanele denunțate că au avortat sau au facilitat un avort făceau închisoare. Pe măsură ce Ceaușescu înnebunea, controlul devenea mai strict. O dată pe lună, venea autobuzul și le ducea pe toate angajatele întreprinderii „noastre” la control ginecologic obligatoriu, să fie trecută la catastif orice sarcină, cât mai din timp, să nu apuce femeia să facă vreo manevră.

Și pe atunci, nu era tehnologia de acum, să vezi dacă fătul are boli congenitale, sau vreun handicap, sau orice. Erai gravidă? Îl nășteai. Te lăsau să mori pe masă, și tot îl nășteai. Pentru că nu era copilul tău, era copilul „nostru”, al poporului.

Sigur, era al nostru doar ca obligație de a-l aduce pe lume, pentru că sarcina de a-l hrăni și a-l îmbrăca erau ale tale. Hainele se moșteneau de la frații mai mari și de la verișori. Iar alimentația era… complicată.

Pentru că setea de control absolut a lui Ceaușescu a fost un proces evolutiv. În anii 70, era mai chilleanu. În anii 80, a început să se creadă alfa și omega, și a decis că stabilește el câtă pâine, câtă carne, câte ouă, cât lapte, etc. etc. etc. are voie fiecare cetățean. Și câtă benzină, dacă erai printre bogătașii care aveau mașină.

Se eliberau cartele pe cap de locuitor și îți primeai alimentele astea pe cartelă, după raționalizarea lui Ceaușescu. Bunicu-meu avea scăunel de stat la coadă la lapte. Se trezea la 4.30, se ducea la alimentară, se așeza pe scăunel și stătea acolo două ore și jumătate. Dar nu era primul la coadă. Printre pensionari, era întrecere. Care aveau somnul mai greu ratau porția de lapte pe ziua în curs.

Prin urmare, era un chin să găsești ce să pui pe masă copiilor ăstora mulți pe care îi storcea din tine patria ta suverană cu sila. Dacă aveai cunoștințe la țară sau pile, sau erai neam cu vânzătorul, te mai descurcai. Dacă nu, făceai foamea.

Pe atunci, ideea de drepturi ale consumatorului era inexistentă. Oricât de râncedă era margarina pe care ți-o vindeau drept unt, o pupai în fund pe vânzătoare de parcă era cel puțin Jennifer Lopez, pentru că știai că dacă te pui rău cu ea, ai belit caritshul.

Pentru că totul era „al nostru”, proprietatea privată era privită cu ochi răi. Dacă se auzea în bloc că ai rude pe afară, lumea se uita cu ciudă la tine, și te mai trezeai cu întrebări de la secretarul de partid de la tine din uzină. Iar dacă aveai un rahat de video player sau de casetofon… nu doar că erai nepermis de bogat, dar deveneai și suspect. Cum îți permiți așa ceva??

Părăsirea țării suverane era cu desăvârșire interzisă. Iar pentru mare, obțineai bilete prin niște agenții comuniste. Bilete pentru care te milogeai mai mult decât cerșetorii la intrarea în metrou. Și care oricum se împărțeau în funcție de „pilozitatea” fiecărui solicitant în parte. Dacă erai pielea pluii, primeai cândva, toamna târziu. Camere urâte și mucegăite, mâncare oriblă de cantină. Asta era vacanța românului suveran.

„Dar noi făceam școală”.

Unii, probabil că da. Dar am destui sexagenari și septagenari pe pagină, și mulți nu nimeresc o cratimă nici dacă fac ședință de spiritism s-o invoce. Probabil că și atunci, ca și acum, școala o făcea cine era interesat să învețe, iar cine nu, se fofila cum știa, cu pile sau cu copiuțe.

Așa am fost noi „suverani” la noi în țară. În realitate, niște sclavi cu care Ceaușescu s-a șters în toate cotloanele anusului, pentru că a putut și pentru că i s-a permis.

E ok, prefer să rămân sluga bine plătită, decent tratată și liberă să ia propriile decizii a Occidentului, decât să -mi numere vreodată cineva ouăle. Și dacă vă e așa dor de iepoca de aur, o aveți și acum în Coreea de Nord. Ambasada lor e pe Șoseaua Nordului, Nr. 6.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Cafeaua de la tine mă ajută să întreb și alți bătrâni ce orori au trăit în iepoca de aur.

***