Bine aţi venit la Clubul de Filme Vechi. Aici revizităm filme clasice, care ne-au marcat copilăria şi adolescenţa, şi le apreciem prin prisma omului matur (lol) care suntem astăzi.
Disclaimer: Când fac recenzii de filme noi, am grijă să nu dau spoilere. Dar când filmul are peste zece ani vechime, şi găseşti un rezumat al scenariului pe Wikipedia, chiar nu am această preocupare. Care vii în secţiunea de comentarii să ţipi „spoiler”, recomand să vizitezi întâi Paypalul, să izbești acolo cu o donație care să merite deranjul, și apoi îmi povestești la ce film vrei recenzie fără spoiler. Când văd și susținere financiară, nu doar pretenții, devin irezistibil de cooperantă. Mulțumesc anticipat.
Azi revedem un clasic care a redefinit și dat peste cap toate clișeele westernului de odinioară: No Country For Old Men, capodopera absolută a fraților Joel și Ethan Coen. Filmul a obținut premiul Oscar pentru cel mai bun film și cea mai bună regie, iar apariția fascinantă și terifiantă a lui Javier Bardem – pe care nu-l cunoșteam până atunci – în rolul Anton Chigurh i-a adus spaniolului premiul Oscar pentru rol secundar.
Am putea privi No Country For Old Men ca pe un western reinterpretat. Are cei trei eroi clasici al genului western: băiatul bun, care nu se poate ține departe de încurcături și se pomenește cu o valiză de dolari în brațe (Josh Brolin), criminalul necruțător care nu iartă nimic (Javier Bardem) și șeriful care încearcă să prindă criminalul și să restabilească liniștea (Tommy Lee Jones).
Cu abilitatea lor aparte de a da o notă personală fiecărei povești pe care o spun: frații Coen iau aceste trope-uri western și le dau cu totul altă evoluție . Iar acest lucru face ca No Country For Old Men să fie o experiență atât de savuroasă, mai ales la prima vedere.
Filmul e dominat de peisajele clasice, însorite și ample, cu vegetație rară și stâncă sclipitoare, ale vestului sălbatic. Începem cu narațiunea lui Ed Tom Bell (Tommy Lee Jones), șeriful bătrân al zonei. „Ăhăi, taică, pe vremea mea treaba era mai simplă, nu erau atâtea crime și lumea era toată zâmbete și trandafiri”. OK, nu chiar așa, dar pe această linie. Și într-o secvență onirică. îl vedem pe Ed arestând și băgând în mașină un criminal, care vom constata ulterior că e Javier Bardem.
Faptul că e o secvență onirică nu ne e clar din prima, dar ne vom convinge că e doar un vis aferent lui „ăhăi, taică, pe vremea mea”, după ce îl cunoaștem mai bine pe Anton Chigurh (personajul lui Bardem) și ne dăm seama că moșul n-ar fi putut niciodată, de unul singur, să captureze fIara.
Tema alienării experimentate la vârsta a treia, a incapacității de integrare în „lumea din zilele noastre” și a nostalgiei după „ăhăi, taică, pe vremea mea” e inițiată încă din titlul poveștii. „No Country For Old Men”.
În realitate, bătrânul șerif e cel care nu mai e potrivit pentru ținutul său, nu mai are nici o curiozitate să ancheteze crime, sau să urmărească indicii, sau să prindă răufăcători. Și nici nu e un narator de încredere. Își uită propria poveste pe care i-o spune într-o cafenea eroinei jucate de Kelly Macdonald.
Tocmai din acest motiv, circulă pe Reddit o teorie cum că Anton Chigurh nici nu există în realitate, ci e încă un basm izvorât din imaginația hiperactivă a unui bătrân care își simte puterile diminuându-se și compensează cu legende de vitejie. Un exemplu citat de redditori e această secvență (pe care v-am potrivit-o să înceapă exact la partea care ne interesează).
Aici, îl vedem pe Chigurh pândind în beznă, dar când șeriful deschide ușa, nu e nimeni în cameră.
Noi nu vom merge pe speculațiile gurilor rele și vom spune, dată fiind poziția lui Bardem, că era de fapt în 112, pentru că nimeni nu pândește cu arma în mână în spatele ușii, să riște să-și ia o clanță în ficat. Iată, mister elucidat. Și că șeriful a evitat să încaseze un glonț taman pentru că a ales, exact ca ceilalți supraviețuitori ai lui Chigurh, fața norocoasă a monedei.
Dacă șeriful nu e atât de viteaz și de competent cum ne-a obișnuit vechiul western, nici eroul „pozitiv”, Llewelyn Moss, nu e pe atât de pozitiv și de simpatic. Dimpotrivă, în primele momente, pare un idiot monumental, care ratează vânatul, dă peste mexicanii morți și îl lasă pe cel rănit să moară pur și simplu în deșert, în timp ce el fură valiza cu cele 2 milioane de dolari și vorbește cu nevastă-sa de parcă ar fi scos-o din kuhr. Apoi, pentru că e idiot cum am stabilit, își amintește noaptea că e cazul să-i ducă apă rănitului (care evident a murit, dăăăh). Ne devine simpatic pe parcurs, prin inventivitatea cu care reușește să scape iar și iar de setea de sânge a lui Bardem, dar e departe de a fi un erou în adevăratul sens al cuvântului, și admit, în 2007 când am văzut filmul prima oară, abia așteptam să-și încaseze glonțul de rigoare.
Și am ajuns la personajul care face acest film atât de memorabil. Criminalul în serie Anton Chigurh. Cu umorul specific, frații Coen îl pun pe Llewelyn să-i audă greșit numele: „Cine, Sugar?”, chit că atitudinea lui Chigurh nu are nimic dulce. Chigurh poartă negru, ca orice ticălos clasic de western, dar are o frizură bizară de hipster, sau de doamnă contabilă cu 5 ani înainte de pensie. Și dacă răufăcătorul clasic are de obicei o atitudine față de propriile crime, fie mândria de a ucide, fie lăcomia față de banii celor uciși, fie orgoliul de macho-macho-man, Chigurh e calm, distant și rece ca însăși moartea. Ucide de parcă n-ar avea de ales. Arma lui e o pușcă de omorât vite la măcelărie, și din discuțiile cu viitoarele victime, transmite limpede ideea că nu are mai multă considerație față de ele decât ar avea față de animale. Calmul acela nepământean, imprevizibilul gesturilor, privirea rece ca gheața fac din Chigurh un antagonist memorabil. Sau, cum spun redditorii, întruparea tuturor fricilor legate de degradare fizică și intelectuală, neputință și moarte ale lui Ed Tom.
„No Country for Old Men” evoluează ca un story clasic de western, unde criminalul e în urmărirea eroului care fuge cu valiza de dolari (și ucide cam tot ce mișcă în drum, pentru simplul fapt că respiră și s-a nimerit să fie în drum.) Spre meritul fraților Coen, când crima și sângele devin redundante și riscă să insensibilizeze spectatorul, atentatele lui Coen sunt mutate off-screen și doar insinuate.
Poanta vine când, ocupat să fugă de Chigurh, Llewelyn uită să-și protejeze fundul de alți mafioți și, după ce petrece trei sferturi din film jucând un joc de strategie extrem de bine gândit, care îți dă și ție, spectatorul, impresia că va scăpa cu bine, cum e mereu în westernuri, moare în cel mai neelegant și stupid mod.
Chigurh însuși, după ce a căsăpit mare parte din distribuția filmului, e neutralizat de un banal accident de mașină, în exact momentul în care se simte buricul absolut și incontestabil al pământului. Și într-un gest care îl oglindește pe al lui Llewelyn de mai devreme, roagă niște băieți să-i vândă cămașa de pe ei. Inițial, copilul oferă cămașa gratuit, dar după ce Chgurh îi oferă o bancnotă însângerată și pleacă undeva în zare, copiii rămân să se certe pe bani, indicând faptul că Răul tocmai a corupt o nouă generație.
Dar în acest punct, șeriful Ed nu-și mai bate capul. E bătrân, obosit și tot ce vrea e să stea acasă și să-i povestească nevestei visele lui.
Și realmente nu știi dacă povestea lui Chigurh și a lui Llewelyn chiar s-a întâmplat, sau e doar o legendă a unui bătrân șerif pensionar, dezamăgit de trecerea timpului și de faptul că nimic nu mai e ca pe vremea lui.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
***
Sh*t They Say