“Fă”

Nu ştiu alţii cum sunteţi, dar eu am o relaţie specială cu termenul de adresare “fă”. Nu există cuvânt în limba română care să fie atât de bogat în nuanţe. În funcţie de cum îl rosteşti, poate însemna o mare afecţiune sau dispreţul nimicitor.

În Bozgorland, unde am crescut eu, şi unde există consensul că ungurii-s mai frumoşi, mai deştepţi şi cu pula mai mare decât restul umanităţii, “bă” şi “fă” erau tratate cu strâmbat din nas, un fel de “mda, ce neam de opincă sunt românii ăştia. Încă o dovadă că-s cel mai prost popor din lume şi că ei sunt direct responsabili de decadenţa rafinamentului austro-ungar”.

Uite, fă, ce bine ne prinde decadenţa acum, când nici un emigrant, oricât de rupt în orificiul rectal, nu vrea să vină încoace. Dar divaghez.

Aşadar, am crescut cu educaţia aia scorţoasă, că bă şi fă sunt inadmisibile. Şi ghici cum îmi apelez cei mai simpatici prieteni, de atunci încolo.

😀

De fapt, “fă” mi-a devenit destul de intim pentru că, de mică, am avut câte un “cel mai bun prieten gay” cu care mă duceam oriunde. Îmi plăceau gay-ii şi încă îmi plac pentru că nu îţi oferă companie aşteptând sex la schimb, şi nu simţi continua sulă-n coastă, “ok, când trecem la orizontal” pe care o simţi cu un mascul hetero. Cu un gay poţi petrece tone de timp, poţi merge unde vrei tu şi poţi face ce vrei tu, iar el o să aibă aceeaşi atitudine neutru – prietenească, lipsită de stresuri, care să te facă să te simţi confortabil.

OK, e tot atât de adevărat că unii-s bisexuali sub acoperire şi la un moment dat o să-şi răzbune refulările pe tine, moment în care rupi amiciţia. 😛

Din punct de vedere al lui “fă”, gay-ii sunt principalii promotori. Ia orice gaşcă de 3 sau 4 băieţi gay şi n-o să auzi decât: “Fă, ce mâncăm în seara asta?” “Da’ ce-s io, fă, bucătăreasa ta? Zi tu ce mâncăm”. “Hai, fă, să comandăm pizza.” “Pizza să comanzi tu cu mă-ta, fă; eu sunt la dietă, vreau carne”. “Tu ai sta toată ziua cu carne-n gură, fă!” “Da, fă, şi ce? Mă pizmuieşti?”

Din punctul meu de vedere, în prezent, “fă” e particula intimităţii. Sunt femei pe care le agreez, le respect, le stimez, dar nu le pot spune “fă”, pentru că nu avem acea chimie. Da, şi prieteniile trebuie să aibă o chimie, diferită de aceea a iubirilor. Trebuie să simţi o formă de încredere, deschidere, şi mai presus de toate, senzaţia că eşti 100% liberă alături de prietena aia. Că poţi să faci orice demenţă şi n-o să dea ochii peste cap simandicos, că vă înţelegeţi reciproc glumele şi nu vă daţi lovituri sub centură. Asta înseamnă “fă”. E nivelul suprem de disponibilitate.

“Fă” azvârlit cu dispreţ, fie unui bărbat, fie unei femei, însă, e decoct de o săptămână de înjurat fără să te repeţi. Înseamnă “Eşti un conglomerat de căcat atât de mare, încât ai fi mai util răspândit pe ogor pentru fertilizarea recoltei, decât laolaltă.”