Clubul de filme vechi: Quills

Bine aţi venit la clubul de filme vechi. Aici revizităm filme clasice, care ne-au marcat copilăria şi adolescenţa, şi le apreciem prin prisma omului matur (lol) care suntem astăzi.

Disclaimer: Când fac recenzii de filme noi, am grijă să nu dau spoilere. Dar când filmul are 24 de ani vechime, şi găseşti un rezumat al scenariului pe Wikipedia, chiar nu am această preocupare. Care vii în secţiunea de comentarii să ţipi „spoiler”, recomand să vizitezi întâi Paypalul, să izbești acolo cu o donație care să merite deranjul, și apoi îmi povestești la ce film vrei recenzie fără spoiler. Când văd și bani, nu doar pretenții, devin irezistibil de cooperantă. Mulțumesc anticipat.

Marchizul de Sade e o figură interesantă a istoriei culturale. Are talent literar? Sunt fragmente din cărțile sale, care sugerează că da. Dar obsesia lui pentru perversitate, lipsa absolută de reverență pentru corpul uman, ba chiar pentru viață și disprețul pentru moralitate, precum și pentru ipocrizia aferentă falsei moralități, au făcut din el o emblemă atemporală a libertinajului.

Nimeni nu va include o carte a lui De Sade în Top 10 cărți fără de care viața ta e degeaba; dar pe de altă parte, puțini scriitori se pot lăuda cu un cuvânt născut din reputația lor. „Sadism”.

În mod paradoxal, viața și opera lui au fost folosite pentru a transmite mesaje radical opuse: Fie pentru a ilustra cum puterea absolută corupe absolut, în opera lui Pier Paolo Pasolini, Salò, sau Cele 120 de zile ale Sodomei, fie pentru a ilustra rezistența libertății de expresie artistică în fața tiraniei, în filmul despre care vorbim azi, Quills, în regia lui Philip Kaufman, după un scenariu de Doug Wright, dramaturgul care a scris și piesa pe care se baza respectivul scenariu.

Filmul – ca și piesa, de altfel – tratează ultima perioadă a vieții lui De Sade, în azilul de la Charenton. E de menționat că o parte dintre personaje sunt reale: în această etapă, De Sade chiar a întâlnit un prieten înțelegător în persoana abatelui de Coulmier, un prelat care administra azilul de nebuni, și care trata cu empatie și omenie problemele mintale ale fiecărui pacient în parte. Acesta i-a permis în realitate lui De Sade să-și facă trupă din pacienții azilului și, în mod real, trupa lui De Sade de la Charenton a avut câteva reprezentații de succes, înainte să fie desființată oficial de autoritățile vremii. Aveau și ele dreptatea lor, pentru că piesele lui De Sade erau lascive și obscene, în ton cu literatura lui, și pe atunci, Onlyfans nu se inventase.

Dar, cum Wright și Kaufman sunt artiști, evident că au rearanjat adevărul istoric în jurul mesajului lor: acela al tenacității artistului în luptă cu ipocrizia opresorilor.

De Sade (Geoffrey Rush) e închis la Charenton, dar duce o viață bună. Are un apartament somptuos mobilat și susținerea grațioasă a abatelui Coulmier (Joaquin Phoenix), care îl îndeamnă să scrie, să-și elibereze spiritul de tentația celui necurat. Pentru cei care l-au văzut pe Phoenix jucând toți demenții și dezaxații, e o surpriză să-l vadă transmițând atâta puritate și credință inocentă, în rolul de înger protector al tuturor oropsiților soartei, pe care îi dirijează să joace teatru, să cânte și să picteze. „E mai frumos să pictezi flăcări decât să dai foc în realitate”, îi spune abatele unui alt pacient.

*

Totul ar fi minunat, dacă De Sade n-ar fi un scriitor de mare succes. Editorul său din Paris îl presează să trimită manuscris după manuscris, și o spălătoreasă prietenoasă (Kate Winslet, zeița thicc originală a anilor 2000, toată numai ochi, buze și țâțe) strecoară aceste manuscrise printre cearșafuri, până la poarta azilului, unde sunt preluate de un călăreț misterios. El aduce și pungile bine burdușite cu banii rezultați din vânzări, pentru că romanele lui De Sade se vând pe piața neagră ca pâinea caldă, în ciuda faptului că atât clerul, cât și puterea politică (Napoleon Bonaparte) își exprimă zgomotos indignarea și organizează periodic câte un incendiu cu volume confiscate ale lui De Sade prin piețe.

De Sade flirtează fără rușine atât cu Madeleine, care îi răspunde cu cochetărie tipic franțuzească, cât și cu Coulmier, care îl expediază cu un zâmbet. Asta pentru că, în mod vizibil, Coulmier și Madeleine sunt îndrăgostiți unul de celălalt, și fiecare interacțiune dintre ei e o revărsare de senzualitate sublimată. Chiar când au o conversație banală sau fac un exercițiu de scriere, tensiunea erotică sparge ecranul și te tot aștepți în fiecare clipă să rupă hainele unul de pe celălalt. Iar faptul că acest lucru se tot amână e mai sexy decât toată opera lui De Sade.

Dar publicarea romanului de mare succes Justine, care tratează desfrânarea ascunsă pe după fațada de moralitate a preoțimii, pune capăt acestui fericit echilibru de la Charenton. Napoleon vrea să-l execute public pe De Sade, dar un sfetnic al lui are o idee mai „democratică”: să-l trimită la Charenton pe renumitul medic Dr. Royer-Collard (Michael Caine), care să „trateze” nebunia lui De Sade.

Apoi, ne trezim în stabilimentul lui Royer-Collard, care e în contrapunct cu blândețea și empatia de care beneficiază în acest prim moment pacienții de la Charenton. Pacienții sunt torturați în diverse moduri, iar Michael Caine joacă plăcerea pe care o experimentează urmărind scenele de tortură cu o eleganță și subtilitate de mare clasă. Ar fi fost ușor să interpreteze un sadic gălăgios, asumat; dar controlul absolut al reacțiilor, trădate doar prin priviri și inflexiuni subtile, dau genul de actorie de care eu sunt iremediabil îndrăgostită.

În definitiv, Royer – Collard și De Sade împărtășesc aceeași plăcere: cea de a chinui ființe fără apărare și de a deriva plăcere din țipetele, lacrimile, durerea lor. Dar De Sade e asumat și expresiv, în timp ce Collard e controlat și reprimat, ascuns sub o fațadă rigidă de respectabilitate. Sadismul său se manifestă și în mariaj: a ales o adolescentă pe care o crește la mănăstire, și căreia îi pregătește un dormitor închis cu cheia pe dinafară și cu gratii la geam.

Evident că, după ce Collard ajunge la Charenton, iar marchizul îl întâmpină cu o piesă despre un bătrân desfrânat care corupe o fată tânără, privilegiile lui De Sade încep să dispară. Collard e răul pur. E infinit de inventiv în a găsi metoda perfectă de tortură și abuz, fizic sau emoțional, pentru fiecare personaj în parte, și lipsa lui de scrupule naște haosul absolut. Mai ales după ce soția lui tânără fuge cu arhitectul angajat să amenajeze castelul cumpărat special pentru ea.

E ceva tragic și înălțător în tenacitatea cu care de Sade, pedepsit din ce în ce mai aspru, găsește noi și noi metode de a scrie: cu vin, cu sânge și, în cele din urmă, cu excremente. Amuzant că exact acestea sunt etapele corupției din Cele 120 de zile ale Sodomei, dar nu e decât dovada că simbolurile sunt maleabile și ductile.

O scenă de un tragism aparte e când De Sade, rămas fără posibilitatea de a scrie, își dictează textele nebunilor care fac telefonul fără fir, adăugând fiecare un twist personal, până la ușa lui Madeleine, scribul. Și aici urmează întorsătura de situație care dă genialitatea unui film deja minunat: inflamați de perversitatea cuvintelor lui De Sade, nebunii își pierd autocontrolul și încep să dea foc, să atace și să se dezlănțuie. Tot Charentonul devine un câmp de luptă.

Așadar, într-un manifest despre libertate artistică, Wright și Kaufman strecoară un avertisment: când mesajul ajunge în creierul greșit, se poate întâmpla un dezastru.

Evident că mamutul erotoman Bouchon, care o urmărise pe Madeleine tot filmul, se năpustește acum asupra ei și o îneacă, cu complicitatea lui Collard, care zâmbește zărind scena și închide ușa după ei, asigurându-se că nimeni nu va opri crima. Moartea lui Madeleine îl face pe Coulmier să-și piardă treptat mințile, și ascensiunea gradată în nebunie, susținută de manipularea sadică a lui Collard, dă niște scene de un tragism și de o tensiune de nedescris.

Finalul e ironic. La un an după moartea tragică a lui De Sade, torturat până și-a pierdut ultimul strop de voință de a supraviețui, Charenton a devenit editură. Nebunii lucrează ordonat, înfricoșați de pedepsele lui Collard; acesta scoate pe bandă rulantă volumele lui De Sade, extrem de apreciat postmortem. Iar locul nebunului periculos e luat… surpriză, de Coulmier. El își scrie furibund povestea, în timp ce o spălătoreasă – mama lui Madeleine – asigură circulația manuscrisului. Ironia triplă, ba chiar cvadruplă, a situației, te lasă cu respirația tăiată, în timp ce încep creditele finale.

Quills e un masterclass de actorie fenomenală din partea unor genii ale ecranului britanic – Caine, Winslet și Rush. Da, în această ordine. E ușor să joci un ticălos dezlănțuit, dar e fenomenal să joci un ticălos subtil și elegant, al cărui sadism apare doar în momente în care aparent nimeni nu se uită. Terța regală e completată de Phoenix, figura ingenuă și pură, coruptă treptat de poziția de tampon între doi adversari în egală măsură nemiloși, și care îl calcă pe suflet fără să ezite.

Must see. Must see și dacă l-ai văzut. Iar dacă nu l-ai văzut – de ce mai pierzi timpul pe aici?

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.