Ieri m-am trezit răcită praf şi cu febră. Sau e un guturai solid, sau e al nu ştiu câtelea val de Covid. Prin urmare, am anulat ce ieşiri aveam, mi-am făcut o băutură caldă antirăceală, din acelea care se vând la farmacie, şi m-am băgat înapoi în pat, cu motanul pe post de susţinător emoţional lăfăit pe burtă, am deschis laptopul, am intrat pe Netflix şi am devorat primele trei sezoane ale serialului House, MD, întrerupându-mă doar pentru a mai prepara un ceai şi a mai face un pipi. Da, ăsta e tratamentul meu de răceală.
House MD îmi provoacă genul de nostalgie pe care o au pe Facebook pensionarii care au fost membri de partid. Aşa cum ei sunt cu „ce bine era pe vremea lui Ceaușescu”, eu sunt cu „Ce bine era pe vremea lui House”. Libertate personală la maxxxx, veselie, festivaluri de toate tipurile, ficat strong, care nu se supăra pentru un shot de tequila în plus, și seriale care nu se temeau de cancelling din partea tuturor mimozelor pământului.
În zilele noastre, un serial ca House MD ar fi anulat din faza de proiect, sau după primul sezon, pentru că genul ăla de umor acid, nemilos, tăios ca bisturiul, ar face o grămadă de prostănaci să orăcăie tare că s-au ofuscat fleașcă.
E un spital fictiv, Princeton–Plainsboro Teaching Hospital, care oferă îngrijire gratuită celor care au nevoie de ea, și totodată, salvează pacienți cu boli complicate, dificil de diagnosticat, cu simptome contradictorii. Partea cu îngrijirea gratuită e ironie pură, pentru că cititorii acestui site care locuiesc în SUA știu cât de ridicol de scumpă e o simplă consultație la doctor, chiar dacă ai asigurare, iar dacă ajungi la spital, trebuie să fii pregătit să investești mii de dolari.
Și se creează un contrast amuzant: între protagonistul fiecărui episod, bolnavul (uneori bolnavii) cu boală complexă, derivată de obicei dintr-o situație de viață complexă, și toți sandilăii care frecventează clinica gratuită și care mănâncă nervii doctorilor cu tâmpenii de te doare mintea. Și dacă nu joci cum fluieră ei, iar ipohondrul are din întâmplare o funcție în poliție, te și trezești cu o anchetă idioată care se întinde pe mai multe episoade și care aproape că închide spitalul, pentru că nimic nu bate setea de răzbunare a dobitocului orgolios.
Eroul, Gregory House, e jucat cu un umor britanic savuros de Hugh Laurie. Un medic cu un handicap la picior și cu o durere cronică pe care o calmează cu pumni întregi de Vicodin, House nu cunoaște tabuuri și își asumă cele mai surprinzătoare riscuri, pentru a salva viața care e în acele momente în mâinile lui. Soluțiile lui sunt adeseori la limita legii și bat moralitatea clasică la fundul gol de câte ori e nevoie, dar, în 99% din cazuri, funcționează. Și da, sunt acele 1% cazuri irecuperabile, care fac ca serialul să rămână credibil. Nimeni nu are cum să aibă 100% succes.
Hugh Laurie nimerește perfect dozajul între cinism și sensibilitate mascată, care l-a făcut să fie un favorit al puștimii anilor 2000, și trăsăturile lui ascuțite, ca sculptate în piatră, au dat modelul de sex simbol al perioadei.
Dincolo de umor și personalitate, povestea făcea apel la inteligența spectatorului. Boala pacientului protagonist al episodului era ca un rebus, ca un joc cu indicii, și acestea se revelau într-un ritm ideal pentru a te fierbe până la final. Dar serialul nu se teme de momente emoționale intense, de relații dezechilibrate de familie, de iubiri unilaterale, de suferință profundă. Toate contrapunctate de câte o replică lipsită de orice menajament din partea lui Dr. House.
Make Humor Great Again. Dacă gripa a dat cu tine de podea, lasă-l pe Dr. House să te ridice în spirit. Râsul e cel mai bun tratament și, bonus, e gratis.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
***
Dacă îți plac aceste articole, poți alege să-mi oferi susținerea de care am nevoie.
Sh*t They Say