Ediția de print a Gazetei Sporturilor se închide

Ieri era jale profundă în comunitatea mea de pe Facebook, pentru că publicația în print Gazeta Sporturilor nu va mai apărea, de vreme ce s-a scumpit hârtia, iar lumea își ia oricum știrile sportive de pe net.

„Vai, chiar nu mai contează decât profitul pe lumea asta?” ofta tragic un flăcău cu ochii plini de lacrimi. M-a mâncat o secundă în tastatură să-i postez un comentariu: Când ai cumpărat ultima oară Gazeta Sporturilor în print?

Dar eu nu mă mai cert pe Facebook, dintr-un motiv simplu: prefer 30 de zile de libertate, nu 30 de zile de zucc. Anul ăla în care mi-am pierdut jumătate din audiență cu zuccuri înnădite, pentru că mi se raportau și postările din urmă, m-a învățat că a) trebuie să-mi setez pe privat postările din urmă și b) dacă mă cert pe Facebook, o fac cu riscul de a-mi pierde veniturile.

În mintea românului, e extrem de greu de procesat noțiunea că nici o firmă nu e instituție de caritate socială, că da, dacă vânzările nu acoperă cheltuielile de producție, cineva aduce bani de acasă, și că nu e ok să te aștepți să aducă cineva bani de acasă, mai ales când te declari fanul numitei publlicații, doar ca să dormi tu liniștit că există, fără a contribui la epuizarea tirajului.

Pe scurt, în loc să smiorc-smiorc acum, trebuia să cumpărați ziarul cât timp exista, și așa i-ați fi asigurat supraviețuirea.

Eu, trebuie să recunosc, am suferit mai mult că a dispărut Decât O Revistă. O și cumpăram. Dar pot înțelege că printul costă o droaie de bani, și te limitează mai mult decât o face publicarea online pe un site. și da, se pierd joburi, dar, cu riscul să mă repet: Nimeni nu e obligat să aducă bani de acasă, dacă fanii nu își aduc contribuția cumpărând.

Și nu menționez cât am suferit când s-au închis ultimele reviste glossy la care am lucrat, chit că munceam pe brânci să le mențin în viață, le scriam și pe ele, postam și pe siteurile lor și mă rugam de prieteni afaceriști să plaseze reclamă în ele doar ca să le țină în viață. Au fost de departe cele mai frumoase joburi din viața mea. Joburi în care mergeam la festivaluri, spectacole și cinema, să scriu gratuit despre cultură și să fac interviuri și reportaje.

Numai că, ghinion, presa se digitaliza, printul de câteva mii de euro pe hârtie lucioasă nu era acoperit de vânzări, și așa a rămas Lorena blogger.

Trist, necruțător, dar mă repet:

ÎȚI PLACE UN PRODUS? CUMPĂRĂ-L. DACĂ NU ÎL CUMPERI, DISPARE. E LEGEA NESCRISĂ A PIEȚEI.

Acum, că există acest semnal de alarmă, recomand celor care îl iubesc pe Tolontan să învețe din situație și să cumpere „Libertatea”. Altfel, poate că vor avea încă un motiv de smiorc – smiorc anul viitor.

***

Și pe aceeași idee, dacă îți place cum scriu și ce sfaturi îți dau, nu-mi trimite un mesaj privat siropos, că nu mă încălzește cu absolut nimic. Susține site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.