Erwin Simsensohn: „Caut dramatismul din spatele umorului”

Erwin Simsensohn e un regizor de teatru talentat, de o sensibilitate aparte, care dă nota de bază a tuturor spectacolelor lui, şi care se poate vedea la un nou nivel în ultima sa premieră, Memoria apei, la TNB.
În pauza de teatru pe care a luat-o, s-a dedicat, cu aceeaşi sensibilitate, problemelor Comunităţii Evreilor din Bucureşti, al cărei preşedinte a fost timp de patru ani – cel mai tânăr preşedinte al acesteia.
E, de asemenea, o persoană acut sensibilă, iar asta se remarcă în tot ce spune şi face, de la filmuleţele cu copiii, pe care mi le arată de pe mobil într-o pauză a interviului, şi până în momentul în care îmi arestează farfurioara de sub cafea şi o umple cu apă, pentru că pisica barului la care ne-am întâlnit ni se urcase în braţe şi părea însetată. De aceea, o parte din interviu, pe reportofon, e cu fundal de „sluurp” şi „prrr”. Muzica sufletelor fericite.

TROLLYWOOD: Memoria apei e un text contemporan, care vorbeşte despre fluiditatea memoriei, despre modul în care ni se modifică amintirile în timp. Îmi dai tu mai multe detalii?

memoriaapei

Foto din Memoria apei

ERWIN: Pe de o parte, da. Pe de altă parte, se referă la o proprietate reală a apei, ce stă la baza medicinei homeopate, şi anume, capacitatea apei de a memora, de a păstra proprietăţile curative, efectul benefic ale substanţelor pe care le-a conţinut, chiar ulterior extragerii acestora. E o teorie ştiinţifică demonstrată. Ceea ce, ca să reproduc o replică din piesă, înseamnă că apa e ca o bandă magnetică. Ambele metafore, asta şi cea menţionată de tine, sunt prezente aici. Iar ideea e că întreaga noastră viaţă e ca apa, pentru că trec oameni şi întâmplări şi, deşi ele dispar, amprenta lor rămâne şi ne modificăm „accordingly”.
În piesa aceasta, scrisă de Shelagh Stephenson, este vorba despre cum vieţile a trei surori au fost profund influenţate şi despre cum evoluţia lor ca adulţi a fost modificată de mama lor, în perioada copilăriei şi a adolescenţei. Chiar dacă mama a murit – şi despre asta e vorba în piesă – vieţile lor sunt marcate în mod categoric de modul cum şi-a crescut şi şi-a educat fetele.
Legat de remarca ta cu fluiditatea memoriei, e revelator în textul piesei modul cum percepţia asupra amintirilor din trecut e extrem de diferită, în funcţie de personalitatea fiecăruia. Chiar dacă există diferenţe de vârstă între ele, cele trei fete au copilărit, au crescut împreună. Şi totuşi, evenimentele trăite în comun sunt percepute extrem de diferit, prin prisma memoriei, de către cele trei.

TROLLYWOOD: Piesa este descrisă drept o comedie, dar sinopsisul nu sună deloc aşa. Tu cum vezi lucrurile?

ERWIN: La o lectură superficială a textului, şi în posibile montări, da, poate fi o comedie. Am râs mult în timp ce-l citeam. Mult mai mult decât vor râde spectatorii în sală la montarea mea.

TROLLYWOOD: De ce? Ce-ai ucis?

ERWIN: N-am ucis nimic. Cred că e mai degrabă apetenţa mea pentru a căuta dramatismul din spatele umorului. Sunt convins că textul permite montări la care să se râdă mult mai mult; şi cu siguranţă e o variantă fezabilă să laşi dramaticul să fie doar conţinut. Eu am ales să transform zona conţinută într-una explicită, să zicem. Am adus-o în faţa spectatorului.

13225028_10154050771175211_639190049_o

Memoria apei, şi cel mai impresionant mariaj între scenografie şi lumini. Alina Herescu e o zeiţă. 

TROLLYWOOD: Nu e riscant? În fond, oamenii care scriu comedie aleg în mod deliberat să ascundă drame.

ERWIN: E adevărat. Dar eu cred în aceeaşi măsură şi în dreptul regizorului de a-şi căuta propria sa formă de expresie. Cred în dreptul regizorului de a se juca cu povestea pe care o oferă. Şi cred că oricum, în lumea teatrului de azi, sunt regizori care se îndepărtează muuuult mai mult de la intenţiile unui text original şi de la intenţiile iniţiale ale unui autor decât o fac eu. Unul dintre lucrurile care mă definesc ca regizor e tocmai respectul pentru intenţiile autorului, respectiv faţă de povestea în sine şi faţă de premisele pe care le oferă ea.

TROLLYWOOD: Dă-mi câteva exemple concrete din spectacolele tale.

ERWIN: Cele mai revelatorii, cred, sunt spectacolele mele după cele două texte ale lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume, pe care l-am făcut la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş, şi Jocul de-a vacanţa, pe care l-am făcut la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Cred că ambele texte ar permite o reinterpretare şi o îndepărtare de spaţiul, de la povestea în sine, propuse de autor; dar eu i-am rămas extrem de fidel lui Mihail Sebastian, poate mai mult în montarea cu Jocul de-a vacanţa, unde am păstrat ad litteram în scenografie şi regie spaţiul pe care îl oferă Sebastian – cabana de la munte. Am respectat perioada respectivă, lucru care se vede şi în costume, şi în tot ce înseamnă tehnologia comunicaţiilor: faptul că singurele lor modalităţi de informare erau radioul şi presa scrisă. De fapt, despre asta e vorba în spectacol: despre ruptura de cotidian şi desprinderea de orice formă de comunicare.
Nu am avut nici o tentativă de adaptare la zilele noastre şi am lăsat povestea în perioada ei, asumându-mi riscul ca publicul tânăr să nu-i înţeleagă miza foarte clar.

13214620_10154050770275211_2098757298_o

Jocul de-a vacanţa

TROLLYWOOD: Hai să nu-i subestimăm pe oamenii tineri. Pe mine mă uimesc la fiecare interacţiune.

ERWIN: Nu, nu, nu-i subestimăm. E un risc pe care l-am asumat tocmai pentru că-i creditez foarte mult şi sunt convins că percepţia lor asupra problemei e de fapt foarte corectă. De fapt, tema textului lui Sebastian e foarte actuală. Poate mai actuală decât atunci. Faptul că suntem sclavii cotidianului şi ai informaţiei…

TROLLYWOOD: Ai cotidianului? Nu mai degrabă ai fugii după validare?

ERWIN: Ai incapacităţii de a ne detaşa. De-a ne reîntoarce într-un spaţiu personal. Care să nu fie cel pe care-l definesc cei din jur.

yentl

“Yentl” 

TROLLYWOOD: Opţiunea ta pentru Mihail Sebastian a fost influenţată de faptul că acest autor era evreu?

ERWIN: Nu. E vorba strict de sensibilitatea pe care o avem în comun. De faptul că textele lui mi se par fabuloase: impregnate de poezie, umor de bună calitate, poveste, dramatism profund, emoţie, lirism care nu devine patetism. Personal, mi se pare cel mai bun dramaturg român. Fără nici o legătură cu originea etnică.

TROLLYWOOD: Mie mi se pare că are o scriitură aproape feminină, prin inteligenţa emoţională cu care îşi dozează poveştile.

ERWIN: Există scriitură masculină şi scriitură feminină? Cred că există scriitură dedicată căutărilor profunde, emoţiilor, şi scriitură destinată căutării de forme, dar asta ţine de personalitate, nu de sexul autorului.

TROLLYWOOD: Şi implicit există regie dedicată căutărilor profunde şi emoţiilor? 🙂

ERWIN: Eu am nevoie de poveste. Când o găsesc, caut modalităţi de a o spune, care să o facă extrem de perceptibilă şi uşor de înţeles de către spectator. Fără să-i dau soluţii şi sentinţe. Îi pun întrebări şi-l las să-şi caute răspunsuri. Dar în acelaşi timp, îi aduc o poveste cu cap şi coadă, nu sunt adeptul formelor abstracte. Pot să înţeleg apetitul unora pentru ele, dorinţa de a experimenta forme de expresie. Dar din punctul ăsta de vedere sunt mai conservator, mai tradiţionalist. Mă atrag mai mult formele clasice de relatare scenică a unei poveşti.

steauafărănume

“Steaua fără nume” 

TROLLYWOOD: Scena italiană?

ERWIN: Nu mă refeream la forma de prezentare. N-am nici o problemă să montez în aer liber sau într-o sală studio. Spectacolul meu de licenţă a fost în bar, la Green Hours. Se numea Născut vinovat şi era o poveste extrem de puternică. Prezentarea era diferită: s-a jucat în bar, prin public, în spatele barului, pe scenă… Am folosit tot spaţiul. Apoi a trebuit să adaptăm acest spectacol în diverse spaţii, pentru că am fost cu el în mai multe festivaluri. Deci, nu, nu ţin la scena italiană.

TROLLYWOOD: Era parcă o poveste de Holocaust, dacă ţin eu bine minte. Eram mică şi proastă.

ERWIN: Era o dramatizare a unei colecţii de interviuri care se numea Born Guilty: Children of the Nazi War Criminals. Interviurile fuseseră luate de un jurnalist austriac copiilor şi nepoţilor unora dintre criminalii nazişti din cel de-al doilea război mondial. De fapt, era vorba despre cum percep aceste generaţii crimele părinţilor sau bunicilor şi în ce măsură iau asupra lor sentimentul de vinovăţie sau de nevinovăţie. Dacă sunt mândri de ce-au făcut aceşti părinţi, dacă sunt oripilaţi sau dacă sunt indiferenţi.

TROLLYWOOD: Cauţi o conectare la teme actuale ale zilei?

ERWIN: Mult mai puţin decât mulţi colegi ai mei. Nu le caut. Caut texte care-mi spun poveşti frumoase, interesante, captivante. În perioada aceea, textul ăsta m-a atras pentru că, într-adevăr, a existat o legătură profundă cu originea mea etnică şi pentru că întâmplările din al doilea război mondial au o semnificaţie majoră pentru mine şi pentru familia mea.

TROLLYWOOD: Tu eşti din Piatra Neamţ?

ERWIN: Da. Toate familia mea e din Moldova. Mama e din Târgu Neamţ şi tata din Bacău.

TROLLYWOOD: N-ai deloc accent moldovenesc.

ERWIN: Am 36 de ani şi mi-am petrecut jumătate de viaţă în Bucureşti.
TROLLYWOOD: Dar când te duci acasă, ai?

ERWIN: Nu mă mai duc acasă. S-au mutat părinţii în Bucureşti, să fim alături. De vreo trei ani. Au vândut tot ce aveau şi la Piatra, şi la Târgu Neamţ, şi au cumpărat un apartament în Bucureşti.

aniversarea

TROLLYWOOD: Pot înţelege că ai ales să faci spectacolul de licenţă pe o temă care ţi-a afectat direct familia.

ERWIN: Nu era vorba doar de asta. Foarte rar găsesc un text care să mă facă să spun: Domnule, vreau neapărat să-l montez pe ăsta.

TROLLYWOOD: Care au fost textele care au întrunit condiţia asta?

ERWIN: Uite, textul pe care l-am montat la Botoşani anul ăsta. A avut premiera în ianuarie. Aniversarea de Jeroen van den Berg, un autor olandez. Spectacolul a fost invitat la BITEI, Bienala Teatrului Eugen Ionescu din Chişinău, care e unul dintre cele mai importante festivaluri de teatru din zona asta a Europei. E un text viu, carnal. Vorbeşte despre o familie disfuncţională, care e aparent normală şi frumoasă: mamă, tată şi doi copii adolescenţi. Acţiunea se petrece cu ocazia aniversării zilei de 45 de ani a mamei şi, de fapt, pe parcursul respectivei zile descoperim că aniversarea e o încercare disperată a mamei de a masca problemele din interiorul familiei, revolta tinerilor în faţa prefăcătoriei părinţilor, faptul că părinţii nu se mai iubesc, că nu mai funcţionează împreună, că tată are o aventură, că mama e deprimată şi blazată, că tinerii nu se mai regăsesc deloc în această familie, că fata încearcă cu disperare să salveze familia, păstrând-o împreună, iar băiatul e convins că unicul mod prin care membrii familiei se pot salva este prin a rupe această familie. Spectacolul durează doar o oră şi zece minute, iar textul e bine scris. La fel cum uite… si Memoria apei mi-a plăcut foarte mult.

TROLLYWOOD: Remarc că te preocupă intens tematica familiei.

ERWIN: Nu neapărat. La Galaţi am montat Trilogia belgrădeană, un text fabulos, în care e vorba despre emigrare şi inadaptare, solitudine şi dorinţa de reîntoarcere pe tărâmul natal. Îmi plac textele care oferă partituri actoriceşti foarte bune. Textele care-mi oferă şansa de a lucra cu actorii în profunzime, în abordarea rolurilor lor.

13211207_10154050776820211_1640538663_o

“Trilogia belgrădeană” 

TROLLYWOOD: Te întrerupsesem când povesteai despre impactul celui de-al doilea război mondial asupra familiei tale.

ERWIN: Norocul a fost că mare parte din familie era în localităţi care n-au fost atât de crunt afectate ca acelea din Moldova de Nord, Bucovina de Sud sau Barasarbia. Acolo au fost deportări masive ale evreilor în Transnistria, ordonate de Antonescu, cât şi pogromuri, la Iaşi in ’41, la Dorohoi in ’40. În zona noastră, au existat deportări în lagăre de muncă – acolo a fost şi bunicul meu, iar casa i-a fost luată. De la bunica ştiu o poveste despre un cumnat al ei care a fost într-unul dintre cele două trenuri ale morţii, cu vagoane de vite, încărcate până la refuz cu evrei, care au plecat din Iaşi în iunie 1941, unul în direcţia Podu Iloaiei, celălalt în direcţia Călăraşi.
Anyway… Hai mai bine să vorbim despre teatru.

TROLLYWOOD: Eu consider că e interesant să vorbim şi despre lucrurile astea, pentru că sunt o influenţă directă asupra identităţii tale de artist. Poate, unele dintre opţiunile tale artistice sunt influenţate, inconştient chiar, de aceste lucruri. Poate şi sensibilitatea ta pronunţată.

ERWIN: Posibil. Dar nici nu vreau să fiu identificat ca artist exclusiv cu zona asta. Caut să diversific opţiunile dramaturgice şi pe cele regizorale.

TROLLYWOOD: Şi totuşi, investeşti în etnia ta. Într-o vreme ai fost şi Preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti.

ERWIN: Da, între 2009 – 2013. Da, sa nu ma intelegi gresit, nu mă dezic deloc de faptul că sunt evreu. Identitatea evreiască e extrem de importantă în modul în care mă definesc ca om, ca artist, ca soţ, ca tată, ca orice.

TROLLYWOOD: Adică? Cum consideri că se manifestă concret influenţa asta?

ERWIN: Orice om e influenţat de povestea familiei sale, tradiţii, obiceiuri, cultură. E un bagaj de amprentă identitară care, da, se relevă în modul meu de expresie. În teatru şi în viaţă.
E un anumit mod de a percepe istoria. Se spune că evreii nu au istorie, ei au memorie. Lucrul ăsta înseamnă că evenimentele care s-au petrecut de-a lungul ultimelor mii de ani nu s-au întâmplat într-un trecut de care ne detaşăm. Noi retrăim acele evenimente an de an, cu ocazia sărbătorilor evreieşti. Toate sărbătorile au o componentă istorică activă, iar noi nu povestim acele lucruri, ci le retrăim an de an.
Aşa mă raportez şi eu la lucrurile din trecutul meu personal: le retrăiesc, le reintegrez în existenţa mea, zi de zi.
Iar valorile evreieşti nu-s neapărat ale evreilor. Ele sunt valori umane. Gândeşte-te la „tikkun olam”, ideea că menirea omului e să contribuie pentru a face o lume mai bună.
Apoi, iudaismul are şi o componentă socială extrem de puternică. Să-ţi dau un exemplu: cuvântul echivalent termenului „caritate” se numeşte tzedakah în limba ebraică. Acest cuvânt vine de la tzedek, care înseamnă „justiţie”. Ideea e că, atunci când ajuţi pe cineva mai nevoiaş decât tine, nu faci un act de caritate, ci unul de justiţie. Nu e un act de milă. Nu există termenul de „pomană”. E un act social, un act de dreptate, o obligaţie să ai grijă de cel mai sărac decât tine. Cred cu tărie în lucrul ăsta, încerc să-l aplic în viaţa mea şi să-l dau mai departe copiilor mei.

TROLLYWOOD: Dar ce-ai făcut în cei zece ani în care ai luat pauză de la teatru?
ERWIN: De toate pentru toţi. Am lucrat în publicitate, am făcut client service, PR, am făcut regie de televiziune la MediaPro, am avut o firmă de organizări evenimente şi team building-uri pentru companii, am fost planning manager pentru devoltarea unui centru comunitar evreiesc, înainte de cei patru ani în care am fost preşedintele Comunităţii din Bucureşti. Am fost asistent de regie al lui Purcărete, la Sibiu, pentru versiunea iniţială, din 2006, cu Ştefan Iordache şi Coca Bloos. Din păcate, când s-a reluat proiectul, eu eram deja prins în televiziune şi n-am putut să mă mai duc. Regret asta, pentru că mi se pare fabulos ce s-a întâmplat acolo.

TROLLYWOOD: Regreţi aceşti zece ani?
ERWIN: Regret că nu i-am petrecut în teatru, dar nu regret multe din lucrurile care mi s-au întâmplat în aceşti zece ani. Cred, într-adevăr, că nu i-am fructificat la potenţialul meu real şi, puse cap la cap, au fost foarte multe luni întregi pierdute. A fost o perioadă de căutări, poate mai lungă decât mi-aş fi dorit. Poate doar doi-trei ani de cautari ar fi fost suficienţi.

TROLLYWOOD: Lungimea căutării nu poate fi programată. Şi eu, când îmi pierd cheile prin casă, aş prefera să le caut cinci minute, nu jumătate de oră.
ERWIN: A, uite, mi-am amintit de un proiect foarte fain. Acum, în weekend, o să fie festival de liceeni la Excelsior, organizat de cei de la Ideo Ideis, din Alexandria. Ei fac acum un miniproiect, laboratorul Relief. Parte din festival e că fiecare dintre aceste trupe se întâlneşte cu un regizor profesionist şi, cu acesta, au trei zile, câteva ore pe zi, să facă un fragment sau o scenă din Shakespeare. Regizorii sunt, în afară de mine, Horia Suru, Bobi Pricop, Vlad Cristache, Alex Măzgăreanu şi Dragoş Muşoiu.

TROLLYWOOD: Te pasionează munca de laborator, fără o finalitate imediată?
ERWIN: Când vorbim de liceeni, da. Am lucrat foarte mult cu ei, am fost ani de zile trainer în festivaluri de liceeni, am fost membru în jurii şi am avut trupe de care m-am ocupat, în Braşov, Bucureşti şi Piatra Neamţ.
Cred în rolul formator al teatrului. Teatrul desface inhibiţii, deschide perspective, schimbă vieţile oamenilor. E mai important decât multe cursuri din programul lor obişnuit de la şcoală. E senzaţional că liceenii au din ce în ce mai multe trupe şi festivaluri de teatru, iar pentru trainer, e o responsabilitate enormă.

TROLLYWOOD: Remarc o puternică latură paternă. Eşti conştient de ea?
ERWIN: Da! Îmi plac copiii, iar conceptul de educaţie mi se pare fundamental. Posibil, ţine tot de „evreitatea” mea, care priveşte educaţia drept un lucru primordial, numărul unu în dezvoltarea umană. Cred într-o educaţie empatică, interactivă, bazată pe interacţiune şi experiment, pe generozitate şi reciprocitate, nu într-una formală.
Soţia mea spune că sunt „child whisperer”. Nu există copil, oricât de rău sau de plângăcios ar fi, pe care să nu-l liniştesc.

adibulboacă

Erwin ca trainer la Ideo Ideis, foto Adi Bulboacă. 

TROLLYWOOD: Acum, există acest curent de opinie foarte favorabil legat de ultima ta premieră. Te simţi reintegrat în teatru?
ERWIN: Eu încă aştept reacţiile publicului plătitor. Aş fi mincinos să spun că nu mă interesează opiniile criticilor, sunt repere importante, doar că nu mi se par foarte relevante pentru succesul unui spectacol. Mă interesează publicul obişnuit. Când ai un spectacol de două ore fără pauză, te uiţi în sală să vezi dacă oamenii se uită la ceas în timpul reprezentatiei. Dacă fac asta, e clar că ceva nu funcţionează.

TROLLYWOOD: Faci asta de obicei? Te uiţi la oameni în sală?
ERWIN: Da. Reacţiile publicului sunt un indicator. Dar, uite, azi dimineaţă, când mi-am dus fetiţele la grădiniţă, la ora opt, tatăl unui coleg al fetiţei mai mici, un domn care nu are legătură cu lumea teatrului şi nu e un spectator frecvent de teatru, mi-a făcut un compliment foarte frumos. „Uneori, în timpul spectacolului, am uitat că sunt în sală. De câteva ori, am trăit senzaţia că sunt direct implicat in poveste şi voiam să spun ceva…. sa iau atitudine”

TROLLYWOOD: Cea mai mare reuşită e să readuci spre artă un om care nu era consumator înainte. Mor pe fazele alea cu „Mamă, oamenii sunt proşti, nu citesc, nu ascultă muzică, nu văd filme” şi aşa mai departe.
ERWIN: Categoric. Trebuie doar să-i oferi lucruri demne de atenţia lui. Lucruri care să-l mişte. Să-l furi, să devină parte din povestea ta, fie că râde, fie că plânge, fie că-şi ascunde lacrimile. Şi omul devine un spectator câştigat, un spectator care va reveni la teatru.

 

TROLLYWOOD: Cum te-a modificat faptul că ai avut propriii tăi copii?
ERWIN: E foarte amuzant că stăm uneori de vorbă, eu şi soţia mea, şi ne gândim – deşi n-a trecut mult timp, fetiţa mea mai mare are doar trei ani şi jumătate – şi ne întrebăm: „Băi, ce făceam noi acum patru ani, când nu erau ele?”. Şi nu glumim. Pur şi simplu, stăm şi încercăm să ne aducem aminte. Despre ce vorbeam, unde ieşeam. Ce era viaţa noastră fără ele. Nu reuşim s-o mai percepem.
Acum, mare parte din discuţii sunt: „Cu ce le îmbrăcăm mâine? Cine le duce la grădiniţă? Cine le ia de la grădiniţă? Ce cuvinte noi au mai descoperit?” Tot ce se întâmplă gravitează în jurul copiilor.

TROLLYWOOD: Din fotografii, par nişte copii cu personalitate.
ERWIN: Prea multă personalitate! (râde.) Pe cea mică o strigăm Tasmania, pentru că e ca diavolul tasmanian, face numai ce vrea ea, cum vrea ea si cand vrea ea. E şi în perioada cunoscută drept „the terrible two”, perioada dintre doi şi trei ani, când copilul nu mai e atât de mic, încât îl iei şi îl pui undeva, şi ştii că stă acolo, dar nu e nici suficient de mare încât să ai o conversaţie cu el.
Cea mare e mai docilă. Ea are trei ani şi jumătate. Cu ea stăm de vorbă. E mai drăgăstoasă, mai tandră. Te înţelegi cu ea. Înţelege conceptul de pedeapsă. Pe aia mică o ameninţi degeaba cu diverse posibile pedepse, nu înseamnă nimic pentru ea.

TROLLYWOOD: Ţine de personalitate, nu de vârstă. Nici de la mine nu obţii nimic cu ameninţări şi pedepse. Poate mai multă anarhie. Dar am văzut că le şi iei la teatru cu tine. Le place?
ERWIN: Cea mare discută seară de seară cu mine cum a fost la teatru. A început să înţeleagă conceptul, pentru că am dus-o de câteva ori la Teatrul Ţăndărică şi a fost şi cu grădiniţa. Mai mult, a început ea să-mi pregătească spectacole acasă. De la doi ani, îşi lua diverse cutii, pe care le găsea prin casă, şi-şi crea scenă. Dac-o pui să cânte ceva, nu poate să-ţi cânte pur şi simplu. Întâi îşi scoate scena: o cutie de 30 x 30 centrimetri, de la o ramă foto. Se suie pe cutie şi abia atunci poate să înceapă să cânte.
Şi culmea e că niciodată n-am învăţat-o eu lucrul ăsta. Aşa s-a născut.

TROLLYWOOD: Ai vreo teamă că ai putea face greşeli ca părinte?
ERWIN: Fac tot ce pot să nu greşesc.
Nu urmez reguli. Când aud teorii din astea, că „nu-i mai spune copilului că e frumos, spune-i că e deştept”, se ridică părul pe mine de nervi. Sau „nu-l ţine prea mult în braţe, că o să fie prea alintat”. Teorii tembele. De-asta ajung mulţi oameni la terapeut. Cei mai mulţi n-au fost ţinuţi suficient de mult în braţe de către părinţi.

TROLLYWOOD: Dar tu ai fost.
ERWIN: Da. Asta-ţi dă încredere în tine. Şi te dezvolţi armonios ca om.

TROLLYWOOD: Şi duci această comunicare armonioasă inclusiv în lucrul cu actorii?
ERWIN: Niciodată nu mă poziţionez pe o treaptă superioară. Consider că produsul teatral e muncă de echipă, iar peste două treimi din această echipă nu sunt pe scenă. La premieră, la finalul spectacolului, când urc pe scenă, întotdeauna fac semn publicului să oprească aplauzele şi mulţumesc echipei tehnice: maşinişti, sunetiştilor, luminiştilor, atelierelor de producţie, contabililor. Pentru că publicul aplaudă produsul, nu doar performanţa actorilor. Si produsul este al tuturor.
Dincolo de asta, eu, ca om, am o energie pozitivă, şi îmi plac oamenii care se identifică prin atitudini pozitive. Fug de cei care, când îi întrebi neutru, de exemplu: „tu ce crezi despre teatrul românesc?” încep cu „NU-mi place teatrul independent” sau „NU-mi place Caramitru” sau „Nu-mi place… orice altceva”. De ce nu te identifici prin ceea ce ÎŢI place?

TROLLYWOOD: Chiar aşa, ce părere ai despre domnul Ion Caramitru?
ERWIN: Ţin să precizez că o să-ţi răspund la întrebare referindu-mă exclusiv la experienţa mea de la TNB, fără nici o legatură cu restul problemelor despre care se tot vorbeşte în lumea teatrului. Regret să fiu văzut ca un spărgător de grevă sau ca un party pooper, dar cred că omul face o treabă bună ca manager de instituţie. A fost acuzat frecvent că „numai unii au acces la Teatrul Naţional”. Sau că e are atitudini dictatoriale şi că ia decizii de unul singur. La TNB nu e aşa. Lucrează cu echipe de oameni tineri, care-i recomandă proiecte şi regizori; consilieri artistici şi teatrologi care cercetează şi vin cu propuneri. Şi chiar ascultă şi tine cont de propunerile lor.
Eu am ajuns acolo fără să mă cunoască. Când n-am căzut de acord asupra textului iniţial, n-a bătut cu pumnul în masă, „Ori faci asta, ori nu faci nimic”. Am găsit împreună o soluţie, textul de acum.
Am avut libertate în a-mi alege distribuţia. Bineînţeles, din interiorul trupei, more or less. Mi-a dat libertate şi în buget.
Unul din lucrurile care i se reproşează din exterior e că are o atitudine totalitaristă. Dar chiar deleagă responsabilităţi. Şi funcţionează destul de bine şi libertatea de creaţie a artiştilor invitaţi. Nu a existat nici o formă de presiune, nici asupra textului ales, nici asupra distribuţiei, nici asupra scenografiei. Am avut sprijin total în toate propunerile mele.
Dar, vezi, eu am o relaţie bună, în general, cu toţi directorii de teatru. Şi cred că aici mă ajută experienţa extrateatrală. Înţeleg, poate mai bine ca alţi regizori, ce înseamnă responsabilitatea de lider şi obligaţia de a raporta încasări din bilete şi gradul de ocupare al sălii. Ăştia-s indicatorii prin care sunt evaluaţi managerii de către autorităţi şi de către instituţiile ordonatoare de credit. Şi atunci, eu nu voi veni să cer experimentul doar de dragul experimentului, dacă nu am o propunere foarte bine justificată. Şi mai ştiu şi să-mi pliez propunerile pe necesităţile teatrului respectiv.

TROLLYWOOD: Îţi pliezi propunerile pentru că e vizibil că eşti familiarizat cu dramaturgia contemporană şi ai de unde alege.
ERWIN: Am citit cred mai puţin decât colegii mei de generaţie. Îmi reproşez mereu lucrul ăsta.
Una din sursele mele de dramaturgie contemporană e fratele meu. El e economist, dar e extrem de pasionat de teatru şi caută în permanenţă să vadă ce e nou, ce piese se montează în afară şi care sunt textele premiate. Îmi şi comandă de multe ori texte şi mi le aduce în format fizic.

TROLLYWOOD: Kindle ai?
ERWIN: Am, dar n-am răbdare. L-am primit cadou de ziua mea de la soţia mea. Mi l-am dorit foarte tare, dar nu cred că l-am folosit de două ori. Dacă nu dau pagina cu mâna, piere tot farmecul.

TROLLYWOOD: Maturitatea te-a schimbat?
ERWIN: Mai mult căsătoria şi soţia mea m-au schimbat. Am învăţat cât de important este compromisul în relaţiile dintre oameni. Nu mă refer la compromisul de la valori, ci la compromisul de la ambiţii personale, de la atitudini unidirecţionale şi poate egoiste.

TROLLYWOOD: Românescul „să laşi de la tine”.
ERWIN: Am învăţat să-i accept pe cei din jur asa cum sunt ei. Înainte, aveam marele defect de a încerca să-i schimb în permanenţă. De când îi accept pe oameni aşa cum sunt, am început să am mult mai mulţi prieteni.

TROLLYWOOD: Există vreun text clasic pe care doreşti să-l montezi?
ERWIN: „Livada cu vişini” a lui Cehov şi „Macbeth” al lui Shakespeare.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: