Eu m-aş fi măritat cu Beetlejuice

Toată lumea care se flendureşte pe acest site de ceva timp ştie că eu sunt mare fan Tim Burton, că îi iubesc umorul negru mai mult decât vinul roşu – şi ştiţi cât iubesc vinul roşu! – şi că, dacă un film iconic al lui, cum a fost Beetlejuice, beneficiază de un sequel, eu voi fi acolo să savurez acel sequel, mai ales dacă Cineplexx Titan îl are în program.

Există câteva mici probleme. Odată, 36 de ani de la producţia primului film. În al doilea rând, toţi bărbaţii din primul film sunt oficial cancelaţi. Alec Baldwin pentru incidentul cu glonţul – pe care chiar îl regret, omul făcea cea mai bună versiune de Trump pe care am văzut-o vreodată; iar Jeffrey Jones, pentru pedofilie. Noroc că Michael Keaton n-a comis nici o tâmpenie, că fără el n-ar fi existat filmul.

36 de ani e o perioadă lungă, dar pentru doi dintre eroii primului film, timpul pare să fi trecut fără urme: Michael Keaton are aceeaşi energie dezlănţuită şi mereu pusă pe şotii, şi, cu peruca şi machiajul aferente rolului, nu te prinzi nicicum că omul nostru are peste 70 de ani, îl trădează doar silueta, care e ceva mai rubicondă decât odinioară. Iar Catherine O’Hara, mama artistă snoabă a Lydiei (Winona Ryder), e eternă, atemporală şi, de asemenea, chirurgia estetică a zilelor noastre face minuni. Poţi avea lejer 70 de ani şi să arăţi de 40. Aştept cu interes chirurgia estetică interioară, care să-ţi redea skillul de a petrece până la 5 dimineaţa şi de a fi la cursuri la 11. Voi fi prima pe lista de lifting spiritual.

Cum mulţi dintre voi sunteţi copii nevinovaţi şi n-aţi văzut Beetlejuice original, luaţi aminte la două cuvinte: o capodoperă. Cu un deceniu înainte de The Others, Tim Burton făcea un film despre fantome care se trezesc cu casa bântuită de oameni vii; dar Burton fiind Burton, situaţia e tratată într-o notă delirant de hazlie. Avem un cuplu adorabil, Adam şi Barbara, care au o casă veche, mobilată într-un dulce stil provincial. Într-o zi, oamenii mei dau o fugă la magazin după mici cumpărături, şi la întoarcere, încercând să evite cu maşina un căţel, nimeresc ei în râu. Se trezesc la ei acasă, şi varii indicii, printre care un Handbook For The Recently Deceased îi ajută să se prindă că au murit şi că sunt fantome. Şi nici nu pot pleca din casă, că ajung într-o lume deşertică de desene animate, populată de viermi de nisip ca planeta Arrakis din Dune. Doar că Burton fiind Burton, viermii lui de nisip sunt mult mai haioşi.

Toate bune, până când casa e vândută unor new-yorkezi insuportabili, prin care Burton satirizează necruţător tipologii ale vremii: tatăl, Charles, omul de afaceri ahtiat după bani; mama, Delia, e o artistă conceptuală îngrozitor de snoabă şi de arogantă, iar fiica, Lydia (Winona, într-unul din primele ei roluri care au consacrat-o ca vedetă), o adolescentă gotică machiată intens în negru, cu fantezii sinucigaşe.

Evident că fantomele noastre îi găsesc pe intruşi îngrozitori, mai ales când Delia începe să le demoleze căminul iubit, şi se refugiază în pod, unde au o miniatură a oraşului şi, în această miniatură, se ascunde un personaj bizar, trăsnit şi rebel: Beetlejuice. Întâi, oamenii mei vor să acţioneze după manual – da, acel manual pentru recenţii defuncţi – şi să contacteze asistenţa pentru morţi, dar sala de aşteptare e plină de tot soiul de personaje desfigurate în exact modul în care au murit – şi te prinzi că Adam şi Barbara au un noroc chior să rămână bunăciuni postmortem – şi aşteptarea e interminabilă. Exemplu de umor a la Tim Burton:

Apoi, disperaţi de ineficienţa sistemului, îl invocă pe Beetlejuice, care e anarhie pură. Printre diverse peripeţii, descoperindu-şi puterile supranaturale de fantome, Adam şi Barbara fac pace cu ideea că vor împărţi casa cu new-yorkezii, se ataşează de Lydia şi devin adevăraţii ei părinţi, în timp ce Charles şi Delia îşi văd de vieţile lor aglomerate, el cu afacerile, ea cu sculpturile care mai de care mai atroce.

Acesta e primul film, şi e o oră şi jumătate de râs cu spasme, dar, totodată, o meditaţie pe tema a ce e de fapt o familie, a ce înseamnă de fapt moartea şi a ce păstrăm după ce existenţa noastră fizică încetează.

Acum, trecem la sequel, Beetlejuice Beetlejuice.

După cum se vede şi din trailer, avem o grămadă de lume nouă. Mult prea multă lume nouă. Atât de multă, încât filmul pare mai degrabă sinopsisul unui serial cu zece episoade, fiecare cu intriga lui. Şi da, e un review cu spoilere, că nu ai cum altfel.

Lydia (Winona) a crescut şi are propriul ei show tv, Ghost House, unde Burton satirizează horrorul de tip found footage şi nivelul abisal de stupizenie al televiziunii de tip reality. Are şi un iubit nou, care e totodată managerul ei, Rory – genul de mascul toxic manipulator care se chinuie din răsputeri să pozeze în iubit empatic şi plin de sirop, dar are pe ici pe colo răbufniri hazlii revelatoare. Are o fată, Astrid (Jenna Ortega) dintr-o căsătorie precedentă cu un om minunat, care, spre ghinionul general, a murit. Singura fantomă pe care Lydia n-o poate vedea. Are şi un conflict intergeneraţional cu Astrid, care e luată la miştouri de colegi pe tema showului cu fantome al mamei sale. Astrid crede că fantomele nu există, că Lydia e o impostoare, şi are un dispreţ infinit faţă de ea, aşa cum Lydia, în primul film, dispreţuia visceral arta Deliei. Evident, baba se amuză copios de relaţia dintre fiică-sa şi nepoată-sa.

Foarte multă informaţie pentru un singur film, nu?

Ei bine, abia am început.

Moare Charles, soţul babei şi tatăl fantomăresei, şi familia decide să se întoarcă la căsuţa nostalgică din primul film, să-l îngroape. Alec şi Geena nu mai sunt acolo (slavă Domnului, o intrigă în minus). Între timp, pe lumea cealaltă, Beetlejuice a ajuns manager în corporaţie, coordonează call centerul postmortem, care e exact atât de inutil, de zici că Tim Burton a văzut Teambuilding, şi lipseşte doar Micutzu cu jumătate de hamburger în gură, care să indice modul în care a dat ortul popii.

Ghinion, din nişte geamantane vechi, apar nişte fragmente de corp superb de femeie. Acestea se reasamblează în formă de Monica Bellucci splendidă (se pare că totuşi, a cedat în faţa tentaţiei irezistibile a chirurgiei plastice). Apoi, avem o parodie de giallo (filmele horror italiene ale anilor 60 – 70), unde Beetlejuice se însoară cu Monica demonica, dar ea încearcă să-i sugă sufletul, şi el o taie în bucăţi. Acum, reconstituită, Monica are un singur ţel, să-l regăsească pe Beetlejuice şi să-l… îhm, sugă, dar nu aşa cum credeţi voi. Până la el, suge tot ce găseşte în cale, inclusiv un Danny DeVito albastru şi fioros, care e şi el ceva şefuleţ prin birocraţia morţilor.

Tot în tărâmul morţilor e şi Willem Dafoe, fost actor de filme de acţiune, devenit poliţist în viaţa de apoi, dar tot cu atitudini, poziţii şi replici de star de acţiune.

Aglomerat, ştiu.

Apoi, pe tărâmul viilor, Astrid cunoaşte un băiat drăguţ şi delicat, cu care decide să aibă un date de Halloween, în exact ziua când Rory – logodnicul toxic al maică-sii, plănuieşte nunta cu aceasta. Surpriză, Băiatul drăguţ şi delicat se dezvăluie a fi tot o fantomă. Dar nu orice fantomă, ci una a unui criminal fără scrupule, care o trimite pe Astrid în lumea de apoi în locul lui. Şi Winona, pentru a-şi salva copilul, îl invocă pe Beetlejuice.

Prin tot haosul pe care vi l-am povestit până aici – şi jur pe ce am mai sfânt că aşa e filmul, nu exagerez nimic – Beetlejuice face pe dracu’ în patru, la propriu şi la figurat, să o ajute pe marea lui dragoste, chit că şi Bellucci şi Dafoe sunt perpetuu în c*rul lui. Omul nostru rezolvă toate problemele, deznoadă toate încâlcelile, îl trimite în iad pe nemernic, le salvează pe mamă şi pe fiică, şi tot ce vrea la schimb e să se însoare cu Winona. Ca în primul film. Şi exact ca în primul film, Winona îi dă ţeapă.

De ce, Winona, de ce?

Ai un om care şi-a petrecut eternitatea iubindu-te şi care înfruntă tot balamucul din această poveste pentru tine. E amuzant cu lacrimi, şi acum are şi serviciu bun în corporaţie, mai e şi manager. Ce mai vrei de la viaţă? Sau de la moarte?

Bine, probabil că va fi şi un al treilea film, Beetlejuice Beetlejuice Beetlejuice, care să-i dea antieroului nostru finalul fericit pe care îl merită după două filme în care n-a făcut decât să rezolve probleme şi să i se dea flit drept răsplată.

E povestea un haos de nedescris? Da. E păcat că toate aceste intrigi secundare nu au avut loc să se dezvolte mai amplu, într-un serial de zece episoade? DA. Dar râzi tot filmul, de te tăvăleşti pe jos? DAAA.

Dialogul plin de umor, satira inteligentă, muzica delirantă a lui Danny Elfman, morţii din sala de aşteptare în diverse ipostaze hazlii care indică cum au murit, totul e acolo. Merită să vezi filmul pe ecran mare, să nu ratezi toate detaliile care adaugă la umor. Inclusiv peştişorii mişcători care atârnă pe tatăl pierdut, pe care Astrid îl regăseşte într-un final. Nu ai cum să nu râzi de întâlnirea aceea lacrimogenă, când mortul are cel mai ilar costum şi machiaj din tot filmul.

Tim Burton va avea mereu un loc special în inima mea, iar comedia horror e specialitatea în care excelează.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Dacă îți place acest articol, susţine-mă să mai scriu. Click pe iconiţa de mai jos şi aruncă cu euroi în artistă.