Această poveste e fictivă. Orice asemănare cu adevărul este pur întâmplătoare. OR NOT!
Un festival de teatru într-o frumoasă urbe cu patină interbelică şi parfum de vară indiană. Toţi participanţii – de la mic la mare – primesc bonuri identice, care îi trimit la masă, la un restaurant de vizavi.
Primul lucru care îi izbeşte pe eroii poveştii noastre este aspectul de sală comunistă de festivităţi – lipseşte doar părtrietul conducătorului iubit, care e înlocuit cu un difuzor din care probabil că urlă “Ooooooh, viaţa mea” la vreo nuntă sau vreo cumetrie, când se mărită Mona mea-nu-ştiu-duamne-ce-i-cu-ea.
Li se aruncă o privire piezişă – de parcă ar fi venit să fure argintăria – pardon, cositoria – şi li se trânteşte cu silă în faţă o ciorbă dreasă cu toată producţia de untură a ţării noastre pe cincinalul trecut.
-Lasă, frate, aşa-s ăştia, comunişti, habar nu au de protocol.
-Mdea…
Exact în acel moment, în sală intră o doamnă preşedintă de Fundaţie, personaj important al protipendadei culturale.
-Oo, bună ziua, doamnă, sare în sus şeful de sală. Vă dorim poftă bună. Cu ce vă servim? O bere? Avem bere rece, dacă vreţi. Doriţi smântână la ciorbă? Avem smântână proaspătă. Sau poate ardei iuţi?
Junii noştri se uită unul la altul şi-i pufneşte râsul. În clipa aceea, o chelneriţă care se simte în mod evident cu două capete mai înaltă decât ei se azvârle într-o doară o farfurie cu piure de plic şi friptură. Şi salată, la atâtea unsuroşenii? Pas!
La masa alăturată, în schimb, o armată întreagă aduce felul doi, salata, desertul şi cafeluţa, sub sprânceana ferm ridicată, şi disimulată de un zâmbet fermecător, a şefului de sală.
-Băi, ia să încerc io marea cu degetul, zice una din lotul junilor aspiranţi la graţiile Thaliei.
-Mai bine lasă, o sfătuiesc prietenii îngrijoraţi.
-De ce să las? Vreau să am ce scrie pe blog, nu putem lăsa lucrurile aşa, la jumătate. Doamnă, primim şi noi cafea?
-Voi? Numai contra cost!
-Păi nu sunt toate tichetele identice?
-Fetiţo, hai că avem treabă, nu ne ţine de vorbă, protestează femeia, deşi, în afară de grupuleţul în discuţie şi doamna personaj-important-al-culturii, nu e nici ţipenie de om în restaurant. Doamnă, vă mai putem servi cu ceva? se întoarce ea spre masa cealaltă.
Precum spuneam la început, această poveste e pur fictivă. Să nu cumva să vă treacă prin cap că e vorba de restaurantul hotelului “Traian” din Brăila. 😀
suuuuuuuperrrrrrr :(((((((((
subiectul aduce cu nuvelele şi schiţele lui caragiale. talentul naratorului mai are nevoie de cizelare – dar îmi dau seama cu tristeţe că în România de azi e din ce în ce mai simplu să povesteşti faze de acest gen.
Pai, io nu am fost la Braila, asa ca nu ma gandesc la nimic. Dar bine ai facut ca ai scris despre felul cum se “tratarisesc’ unii, ce comportament comunist au.Eu am fost criticata de ce pun pe blog aspecte revoltatoare din invatamant. De-aia ca nu vreau sa fiu un yesman, caruia-i convin toate. Chiar daca ma aleg doar cu o durere de cap.
Primii douăzeci şi cinci de ani am ales să tac şi să trec totul cu vederea. Şi mă pomeneam mereu că eram o cantitate neglijabilă.
Culmea, de când spun de câte ori mă doare ceva, respectul oamenilor faţă de mine a crescut considerabil. 😉
Braila a insemnat doar faza aia?
Pentru mine a fost o seara pe care nu o voi uita prea curand, cu emotii, veselie, uimire….si o Lorena Lupu greu de descris in cuvinte ,mai ales de un narator prost ca mine.
Partea faină – ar trebui să te bucuri că ţi-a spus “fetiţo” – însemnă că ai încă un look adolescentin; sau o fi doar o formă jignitoare de familiaritate?
Să-ţi fie învăţătură de minte:
– nu mai călca prin stabilimente de genul ăsta nici măcar cu bonuri; am tot fost la nunţi în ultima vreme – ţinute bineînţeles în restaurante în stilul respectiv (nu-mi pot închipui un început mai deprimant pentru o căsnicie); mi se părea că din farfurie mă privesc ori hepatita, ori toxinfecţia alimentară, sau cel puţin indigestia; mâncam cât de puţin puteam, iar în cel mai rău caz – înghiţit ceva ca să nu jigneşti gazdele – aveam măcar ţuica pe post de dezinfectant
– zacuscă şi iar zacuscă; adică în caz că ajungi într-un oraş fără localuri decente (meniu+servire) mai bine du-ţi de mâncare de-acasă; nu te bănuiesc de abilităţi culinare, dar presupun că ai rude gospodine gata să se înduioşeze la gândul că pieri de foame prin cine ştie ce coclauri
Eu incep sa cred ca e tot una. Daca-mi deschid gura atata respect primesc ca ajung sa vorbesc singura.
Conteaza sa fi inalt in lumea asta!
eu am tacut 30 si degeaba.
wishful thinker: normal că nu. dar am călătorit noaptea şi sunt cam ciufută la ora asta. o să scriu şi despre “hot”, nu doar despre “not.”
valer: nici nu am calităţi culinare. dar nici rude feminine înduioşate. Rudele mele nu mă contactează decât pentru a se văieta de propriile probleme.
o smochină: loool! dar când lumea prinde frica blogului tău, să vezi cum se schimbă situaţia.
cutza: 🙁
valer@ chiar are ceva din lookul unei fetite, un fel de fragilitate-timiditate
Frica blogului? Pai, poate nu toti se uita pe el. Desi, ar trebui, ca ar avea de invatat
Voiam să spun că dai dovadă de un optimism ciudat şi înduioşător intrând în asemenea localuri.
Şi nu cred să-i afecteze faptul că vorbeşti de ei pe blog. Există chiar o posibilitate consistentă să nici nu ştie ce-i ăla blog.
Mor de curiozitate să ştiu cine-i doamna apreciată de respectivii chelneri – făcea parte din “boierii minţii” locali? Dar ştiu că nu spui 🙁 ….
faza cu “OR NOT” seamănă cu finalul de la Hard Candy 🙂 ?
Tipic romanesc.
Eu as fi zis ceva de genul “hhmm, totusi, daca avem tichete la fel de ce nu primim aceleasi lucruri? de ceee? de ceee? (incep sa fiu enervanta) hai doamna, cum adica esti ocupata (embarass her)…hai doamna, dumneata uita-te la mine cand vorbesti, nu ai nici un pic de respect?!” si tot asa pana cand toata sala s-ar uita la chelnerita.
Concluzia: oricum o sa zica despre tine ca esti nesimtita asa ca make her feel like crap!
(geee i personally adore to make bad people feel stupid in public)
Mai bine incerca supa cu degetu` nu marea ! Asta asa, sa-si dea seama daca nu-i pe fundu` farfuriei vreun nasture cazut de din maneca bucatarului sau, vai de mine, chiar o fărâmă de vipla, asta dupa ce acelasi bucatar gustase amestecul.
Zana, te astept sa-l faci atunci pe sefu meu sa se simta badly in public
Da gloantze in cap tzia tras bodigardu?
uite de aia nu ma opresc niciodata in orasul ala… vreau sa raman cu imaginea unei “frumoase urbe cu patina interbelica si parfum de vara indiana” (Lorena Lupu- Gradele protocolului) :))
Imaginea asta mi-a ramas in cap acum cativa ani cand m-am ratacit si, cautand drumul catre iesire, am bantuit vreo 2 ore stradutele inguste din partea veche a orasului mai mult atent la arhitectura caselor vechi decat la indicatoare. Trebuie sa spun ca geamurile masinii erau inchise si-mi canta de pe un cd Jean Moscopol.
Eu nu rid si nici nu pot ride sau rade, pe stil nou. Pot rade insa de reactiile astea, toti se distreaza de povestire, confundand probabil asta cu un fel de civism gregar si viata merge inainte. Nu e vorba de luat atitudine, dar macar de payback, sa-l vedem pe amaratul ala de sef de sala cum ii tremura chiloteii. De ce nu ati chemat ceva, ojepeceul, vreun ziarist de provincie (care ar fi scris si pozat cu mare drag pe madam cum halea ca sparta). Inghitim tot felul de mirlanii si am ajuns sa ne si distram ca le inghitim. Rezolvam problemele punctual, la fel ca atunci cana dam bani in tren nasului sa faca un centimetru de caldura la noi in compartiment. Restul trenului e la fel de rece, nu se rezolva nimic de fapt, dar ne putem plinge linistiti acasa sau putem sa ne distram we beat the system every day si dupa aia ne imbatam si injuram guvernul si tara asta, eventual, de bon ton e sa nu ne intereseze lucruri asa de lumesti. Don’t get mad, get even. Sa il fi vazut pe seful de sala dupa ce o lua in buza ce nervos era a doua oara, ca trebuia sa fure pe shest. Ceea ce e un mare progres. ‘Lor’, asa sunt ei numiti generic, le e frica. De toti si de toate. Si cel care traieste liber cu cizma pe grumaz se razbuna pe cine poate, pe cel care nu poate replica. Dar daca poate insa prefera sa o lase balta? Atunci sa nu se mai plinga. Nu numai prin alegeri electorale ne facem viata mai civilizata. Cateodata mai trebe sa dam cuiva un cap in gura. Sau sa il facem sa se simta ca si cum.
Ca bine zici, allen
Ne facem viata mai civilizata cu cizma pe grumaz? Nu.
Si continuand cu spaga ne taiem craca de sub picioare.
Atmosfera e perfecta, cum ar putea fi altfel?
Stiam ca e septembrie si ma gandeam la tine. Sper ca merita sejurul la Braila, iti doresc numai bine!
Unde e Braila copilariei mele cu covrigarii particulare deschise non-stop pe bulevardul Carol, calea Calarasi,care te atrageau cu mirosuri de la 1000 de metri ?
Unde e gradina de vara de la Arion Ciuplea ( Calea Calarasi), cu separeuri de lemn cu tufe de trandafiri, cu muzica lautareasca cantata de un grup de 4 tigani, imbracati in costume negre, cu cravata si camasa alba, cu mici, ciorbe, specialitati de gratar cu rafinament mediteranian, cu vinuri de Dobrogea, de unde se auzea muzica pana la 4 dimineata ?
Unde e restaurantul interbelic de la Ghecet ,de langa ponton, unde se formeaza la dreapta , bratul Dunarea veche, spre Macin, cu sifoane de sticla colorate in loc de sticlele de plastic cu apa minerala din ziua de azi, cu ciorbe de fasole cu ciolan de porc afumat cu tarhon, cu ciorbe de vacuta cu verdeata multa, etc.?
Dar unde sunt “bombele “traditionale, adica carciumile consacrate : LA CALU BALAN, LA MARINARU VESEL, cu podele de lemn si betivi pasnici ce consumau tzuica si rom din tzoiurile traditionale ?
Unde sunt oltenii cu cobilitze care vindeau peste proaspat luat din pescarie ,la prima ora din dimineata si-si strigau marfa pe strazile cu tei si salcami, cat ii tinea gura?
Regret copii, ca nu am cum sa va aduc in fata ochilor Braila mea, asa cum am cunoscut-o, si ati fost nevoiti sa indurati mitocaniile si nesimtirea “omului de tip nou”, format in anii “de trista amintire”.
Eu ca eu, dar Panait Istrati se rasuceste in groapa. Va pup si va doresc tot ce va doriti si voi.
Matusa mea, la 52 de ani, si-a facut un nou scop in viata din a se bate cu indarjire cu toate aceste porcarii enervante ale sistemului, chiar daca uneori (rar, ce-i drept, atunci cand chiar e cazul)ajunge chiar si la tribunal pentru ceea ce-i dreptul ei. Si culmea e ca de suficiente ori, intr-un fel sau altul, castiga. Dupa multi nervi, multa munca si perseverenta, dar castiga si e teribil de mandra de ea insasi. Ma bucur sincer ca are timp si nervi pentru chestiile astea si sper sa apara din ce in ce mai multi ca ea si poate-poate candva vor primi toti ceea ce merita…
dragilor, am făcut dreptate. Am scris şi despre ce a fost frumos.
Ia arunca o privire la cinei pe locuntai pe tot wordpressu!
Aşa şi? Am fost şi eude atâtea ori pe locuntâi, şi nu m-am îmbogăţit din asta.
recomand restaurantul hotelului tineretului din constanta pentru aceeasi atmosfera de epoca. eu l-am ginit imediat dar my idiot friends o vrut neaparat ”sa manance o ciorba”, dupa cum i invatat de mic romanasu, no. as for me, m-am tirat dupa cateva minute la saormaria de langa si odata cu asta, in secolul 21.
a, si ce mai voiam sa spun, in sibiu nu ai mai gasi asa o bomba nici cu microscopul. de aici exotismul sporit al experientei.
sibiul e totuşi sibiu. a nu se compara…