Heretic este cel mai bun film al anului

Am văzut acum o săptămână, la prima sau a doua proiecție de la Cineplexx Titan, un film care mi-a produs un intens entuziasm. Dar toată lumea era cu mintea la alegeri, iar eu nu voiam ca acest review să se piardă printre meme la adresa unui fost candidat. Acum, că ne-am liniștit, vreau să vă spun următoarele: într-un an plin de remake-uri proaste, avem un film irezistibil de original. Într-un an cu bugete imense irosite pe idei semidezvoltate (ca să fiu finuță), avem un film cu un buget modest, realizat cu o remarcabilă economie de mijloace, dar de o construcție dramatică impecabilă, o bogăție de nuanțe, stări și idei, o evoluție extrem de bine dozată a tensiunii și groazei, un film jucat, în mare parte, de trei actori: Hugh Grant, și tinerele actrițe Sophie Thatcher și Chloe East.

Vorbesc despre Heretic. Titlurile românești de filme sunt în continuare odios de proaste, deci nici măcar nu merită menționate. Căutați pe Google „Heretic cinema România” și îl găsiți. Și da, ăsta e genul de film care merită drumul până la cinema, pentru că imaginea e atât de meșteșugit construită și condusă cadru de cadru, încât merită savurată pe un ecran cât tot etajul.

Pe Hugh Grant îl știu din comedii romantice, și nu m-a impresionat niciodată. Văzându-l în acest film, am înțeles diferența dintre a juca într-un film de gura agentului, că e o oportunitate fenomenală pentru cariera ta și uite, nici banii nu-s răi, și a juca într-un film în care te regăsești 100%, a intra în pielea unui personaj cu care rezonezi și pe care îl simți aproape.

Fiecare actor ar merita măcar o dată în viață o șansă cum e Heretic.

Heretic e opera unui duo de scenariști – regizori, Scott Beck și Bryan Woods – care au scris împreună marele hit horror post-apocaliptic A Quiet Place și o adaptare a cărții lui Stephen King, The Boogeyman, și au scris și regizat filmele Nightlight, Haunt și 65. Cum se vede, cei doi au un apetit pentru horror. Dar, spre meritul lor, groaza din Heretic e compusă ca o simfonie. Cu un crescendo bine dozat, cu instrumente care se dezlănțuie pas cu pas, și fiecare picătură de sânge apare după ce atât eroinele, cât și tu, spectatorul, ați trăit deja toate nuanțele fricii.

Le descoperim la început pe cele două tinere, sora Barnes (Thatcher) și sora Paxton (East), două tinere misionare ale bisericii mormone, care, exact ca martorii lui Iehova, bat din ușă în ușă cu pliante și cu Cartea Mormonă în poșetă, și cu eterna întrebare „Aveți cinci minute pentru domnul nostru Isus Cristos?”

Când nu se ocupă cu convertirea laicilor, cele două fete au conversații frivole, despre dimensiunea organului genital masculin și orgasmele mimate din filmele p**o, ca orice două adolescente obișnuite. Sora Barnes e mai înfiptă și mai îndrăzneață; sora Paxton e timidă și rușinoasă, prin urmare, e ținta bullyingului adolescenților din zonă.

Pe o ploaie torențială, cele două ajung la casa îndepărtată a unui bătrân misterios, dl. Reed. (Interesant, niciunul dintre personaje nu are un prenume.) Acesta pare jovial, fermecător și interesat să asculte poezioara lor despre domnul nostru Isus Cristos. Le invită în casă foarte amabil, le servește cu cafele, în timp ce soția lui coace o plăcintă cu afine în bucătărie, și începe conversația teologică.

Un dialog care devine din ce în ce mai incitant, pentru că, după ce se lasă condus în conversație de cele două fete, conform scriptului de convertire, dl. Reed le întreabă dacă le poate pune întrebări incomode.

Și din acel punct, dialogul devine din ce în ce mai incomod, dl. Reed le pune sub semnul întrebării fiecare raționament logic al credinței în Dumnezeu, fiecare argument utilizat de religie și fiecare „adevăr” de necontestat. Într-o primă etapă, fetele sunt extrem de stânjenite de acest prim val de întrebări de baraj care le indică faptul că misiunea lor va fi lipsită de succes, și hotărăsc să plece. Numai că, ghinion, ușa de la intrare e încuiată, casa lui Reed nu are semnal, iar mirosul plăcintei de afine vine de la o lumânare parfumată.

Treptat, cele două înțeleg că sunt într-o capcană și că trebuie să treacă prin labirintul casei lui Reed să iasă pe ușa din spate. Iar Reed are cu totul alte planuri pentru acea seară.

Cei mai înfricoșători antagoniști nu sunt monștrii cu solzi verzi, sau cei cu cuțite în loc de degete, sau cei cu care scot foc pe nări, ci cei în care te regăsești. Și într-o primă fază, cea cu întrebările incomode adresate copilițelor care propovăduiesc religie fără să înțeleagă mare lucru din natura umană, te cam regăsești în personajul lui Hugh Grant, care, în această fază, e extrem de simpatic și nu anunță cu nimic psihoza pe care urmează s-o dezlănțuie în scurt timp. Și, cumva, întrebările lui declanșează și în cele două fete o căutare a răspunsurilor; după ce leapădă masca de misionare, își dezvăluie treptat inteligența, adevăratele puncte de vedere, personalitatea și ideile. Și tu, spectator, descoperi ce oameni interesanți sunt aceste două copile.

Evident, provocarea demonică prin pivnițele lui Reed, pe ideea de „unde e Dumnezeul vostru acum”, abundă de conotații religioase și de simboluri; dar filmul rămâne până la capăt ancorat în realism și în fenomene explicabile.

Ce mi se pare minunat, însă, că teoria nihilistă a lui Grant este pas cu pas contrazisă de acțiunile fetelor – no spoilers – și finalul e atât de pur, atât de înălțător, atât de eliberator și inocent, încât o tanti aflată la vreo trei scaune de mine a început să se și smiorcăie discret în batistă.

Heretic e un film horror, dar un horror psihologic și perfect motivat uman, adică cel mai bun tip de horror. Totodată, poate fi văzut ca un film creștin, dar un film creștin bazat pe o cunoaștere, înțelegere, îndoială și recuperare a credinței. Un film creștin inteligent – și din acest punct de vedere, ESTE o raritate. Un film captivant, care te ține pironit în scaun până la capăt, pentru că și fetele, și ereticul au mulți ași în mânecă. Un film original, de o fenomenală complexitate în simplitate, cu trei personaje fenomenal construite și caracterizate, un dialog inteligent și viu, cu sclipiri de umor negru savuros. Iar estetica aceea gotică a casei vechi cu coridoare și pivnițe tenebroase, completată de simfonia scârțâielilor și a șuierelor specifice de casă veche, m-a extaziat. Iar arta de a transforma un sacrilegiu într-un psalm îi dă valoare teologică reală.

E deja 10 decembrie, greu de crezut că iese ceva mai bun, prin urmare, o spun fără ezitare: Pentru acest spectator, Heretic este filmul anului. Prove me wrong, dacă aveți cum. Și fuga la malluri, să-l vedeți.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.

***

Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.

***