House of the Dragon, 1 x 3

Photo: HBO

Salut, freefolk, sunt Lorena Lupu şi continuăm recenzia episod cu episod a serialului House of the Dragon. Pentru că merită.

Am întârziat cu ea săptămâna asta, pentru că a murit o grămadă de lume în viaţa reală (aproape ca într-un episod obişnuit al lui Game of Thrones), dar nu am renunţat, pentru că HOTD devine din ce în ce mai bun, episod cu episod, şi toţi merităm caruselul de emoţii atât de familiar pentru noi din primele sezoane ale serialului nostru preferat de altădată.

Au trecut trei ani de la evenimentele episodului precedent, şi problemele s-au acutizat în tot acest timp. Iar modul în care evoluează problemele ne arată în opoziţie caracterele diametral opuse, cu defecte derivate din acestea, ale regelui Vyserys (în continuare nu dau google pentru numărul corect de “y” din fiecare nume, deci, fără reclamaţii, vă rog. OK, acceptăm reclamaţii doar dacă sunt însoţite de donaţii consistente) şi ale fratelui său Daemon. Şi modul poetic în care sunt reliefate aceste caractere, şi defectele lor, mi-a dat o erecţie. Atât Paddy Considine, cât şi Matt Smith îşi joacă magistral rolurile, cu nişte nuanţe incredibile, şi numai actoria din HOTD ar merita o recenzie în sine, dar cum majoritatea n-aţi fi interesaţi s-o citiţi, nu vă voi plictisi cu ea.

Regele Vyyyseryys e un om blând şi bun. Un om care-şi doreşte să ofere fericire tuturor. Dar această generozitate şi blândeţe vine cu o fugă perpetuă de conflict, prin urmare, timp de trei ani, a refuzat să ia la cunoştinţă şi să se implice în conflictul din Stepstones, care ameninţă Westeros dinspre sud. Acolo, o organizaţie teroristă condusă de un gigel sinistru şi diform care-şi spune Crab Feeder şi căruia nu i-am reţinut numele, pentru că, spoiler, moare la final de episod, deci oricum nu contează, capturează soldaţi ai maiestăţii sale, îi bate în cuie de vii ca pe nişte Isuşi avant la lettre şi slobozeşte asupra lor crabi imenşi carnivori să îi devoreze de vii.

Regele continuă să-i expedieze la plimbare pe toţi curtenii care vin să-i vorbească despre subiect, şi trăieşte într-o irealitate idilică alături de mult mai tânăra sa soţie, Alicent, cu care are deja un fiu, Aegon (“al doilea cu acest nume”, de unde şi titlul episodului), o irealitate idilică perturbată doar de singurătatea şi gelozia celei pe care a numit-o moştenitoare, prinţesa Rhaenyra şi de boala misterioasă care îl descompune lent.

Fratele său, Daemon, e un om hotărât şi curajos. Ca dovadă, el şi Corlys Velaryon (din nou, nu dau google, so, complain through paypal, please, thank you) au făcut o rebeliune împotriva coloanei şi au pornit un conflict cu propriile lor forţe, să-i rezolve pe bokoharamii cu crabi. Dar ăia au avantajul terenului propriu, se strecoară prin grote pe insula pe care au baza şi fac doar ploaie de săgeţi din ascunziş când vine cineva să-i întrebe de bună ziua, apoi transformă victima în papa de crabi, deci, situaţia e din ce în ce mai nasoală şi e nevoie de o schimbare.

Dar şi această vitejie are o latură întunecată, reliefată la fel de artistic. Când ajunge cu dragonul într-un moment în care bokoharamii tocmai priponesc nişte prizonieri, Daemon calcă fără ezitare şi fără urmă de compasiune pe omul lui care îl aştepta cu speranţă, făcându-l terci într-o secundă. Lui Vyserys îi pasă prea mult de oameni şi devine victima validării lor; lui Daemon nu-i pasă absolut deloc.

Pe scurt, avem două universuri în contradicţie. Ce au aceste două universuri în comun e disperarea din ce în ce mai accentuată şi modul în care aparenţele menţinute cu eforturi inumane se sparg, încet dar sigur.

Aegon, micul prinţ, îndeplineşte doi ani, şi e sărbătorit printr-o foarte opulentă vânătoare regală, unde, vizibil, nimeni nu dă pe dinafară de fericire. Regele e măcinat de boală, de îndoieli şi de presiunea curţii să-şi încalce angajamentul de a o numi moştenitoare pe Rhaenyra, în favoarea primului urmaş de sex masculin, cum zice tradiţia. Regina e din nou însărcinată şi zdruncinăturile trăsurii îi creează un disconfort vizibil, la care se adaugă şi suferinţa provocată de atitudinea distantă a Rhaenyrei la care, în mod evident, încă ţine, şi de insistenţele intrigantului de curte, propriul ei tată, care îi spune să insiste pentru a-şi vedea fiul pe tron. Rhaenyra e acut conştientă de toate intrigile curţii, ştie că poziţia ei e ameninţată, că nimeni nu o vede regină, şi în plus, are parte de atenţie nedorită de la diverşi bărbaţi, pentru că e la vârsta măritişului, subiect pe care insistă toată lumea. Iar curtea vede în Vyserys un conducător slab, incapabil de decizii necesare, şi dincolo de politeţea formală cuvenită rangului, îl tratează din ce în ce mai mult ca pe o marionetă, lucru pe care el îl simte, şi care îi accentuează suferinţa.

Scena în care un număr de vânători prind un cerb şi îl imobilizează din toate poziţiile, apoi îi dau o suliţă lui Vyserys şi îl povăţuiesc unde să înţepe, să-i dea daună, e versiunea din 2022, a lui “Împăratul este gol”.

Dar şi această scenă are două scene contrapunct. De data asta, o includ pe Rhaenyra, care pleacă din tabăra familiei să îşi creeze propriul leisure, însoţită doar de garda aleasă de ea, Ser Criston. Atacată de un mistreţ în timp ce se odihnea, Rhaenyra nu se lasă şi îl face pastă de mici fără să ezite, cu un simplu cuţit. Pe de altă parte, când îi iese în cale, natural şi nesilit de nimeni, un cerb alb – simbolul regalităţii, opus cerbului gri prins de şleahta de vânători – îl admiră în tăcere şi îl lasă liber, în toată splendoarea lui.

Simbolistica prin animale, specifică literaturii lui Martin, se transpune cu succes atât în GOT, cât şi în HOTD.

La final, avem o scenă de acţiune demnă de marile bătălii din GOT, iar triggerul e neaşteptat. Convins de Alicent, regele decide într-un final relativ tardiv să trimită trupe pentru a ajuta efortul de la Stepstones. Un moment incredibil de actorie e acela în care Daemon primeşte mesajul fratelui său.

Pe de o parte, bucuria fratelui mai mic care a dorit întotdeauna iubirea şi sprijinul celui mare. Pe de o parte, frustrarea de a nu fi reuşit să rezolve problema prin forţe proprii. Combinaţia acestor două emoţii contrare şi a tuturor stărilor intermediare, dau câteva secunde de prim plan de o forţă aparte, îi vor aduce probabil o nominalizare la Emmy pentru actorie în serial de dramă lui Matt Smith, dacă există dreptate pe lume.

După acel moment de linişte externă şi furtună emoţională internă, omul nostru se activează în cea mai glorioasă scenă de luptă de la Bătălia Bastarzilor încoace. Merge singur cu un steag alb pe insula bokoharamilor să se predea, plecând genunchiul şi oferind spada. Daaar mai are o a doua sabie, şi după ce îi atrage din grote, începe măcelul a la carte.

E un pic de fantasmagorie în modul în care căsăpeşte munţi de adversari şi nimic nu-l doboară, dar cine şi-ar dori o scenă de luptă realistă poate merge oricând la cârciuma din colţ. Şi, la final, e arătat intrând în grota Crab Feederului şi, în doar câteva secunde, ieşind. Târând după sine jumătatea superioară a corpului acestuia. Individul nici măcar nu merită o moarte spectaculoasă la vedere.

Impecabil episod. Sunt în continuare un spectator fericit. Sper să mă ţină.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: