Cum ziceam într-un review anterior: mă aşteptam ca regele Viserys să moară în episodul al 9-lea, ca Ned Stark, pentru că, exact ca Ned Stark era genul de om prea bun pentru lumea în care trăia şi prea încrezător că dacă oferi generozitate şi iubire, poţi construi o lume mai bună.
Din păcate, regele Viserys şi-a luat adio de la micile ecrane exact în ultimul cadru din episodul al optulea, deci, aproape că a ajuns acolo. Şi ce tur de forţă din partea lui Paddy Considine. Deja am dat vreo zece premii Emmy în aceste recenzii, pentru că distribuţia e cu adevărat excepţională, dar modul în care Paddy Considine şi-a jucat ultimul act a fost absolut incredibil.
Mai sărim şase ani de la evenimentele ultimului episod. Şi treaba cu săriturile astea pe lung şi pe lat, prea multe şi prea dese, de zici că ne antrenăm pentru olimpiadă, e că multe evenimente sau personaje care ar fi trebuit să fie interesante devin random acts of whatever, iar schimbările dese de distribuţie au un dar de a te deconecta de la personaj. E ca şi cum tu te măriţi cu Vasile, de mâine vine un străin şi pretinde să te ia de glandele mamare, şi zice: Schimbare de distribuţie, de azi eu sunt Vasile. Ăăăă, ok. Dar eu pe tine nu te plac şi ia în plm mâna de pe glandele mele mamare că ţi-o rup din umăr şi te bat cu ea.
Comprimarea asta a timpului o fi necesară pe criterii de “vrem să cuprindem cât mai mult din poveste”, dar după ce termini scenarizarea, trebuie să existe acel moment când se reciteşte scenariul de unul singur, fără cartea care l-a inspirat, să vezi dacă povestea şi personajele ei sunt bine reliefate dramaturgic. Că dacă eu întreb “Cine-i ăsta” şi răspunsul e: Tipul care i-a făcut trei copii nelegitimi eroinei principale” şi întrebarea mea e “Cum şi când, că nu l-am remarcat, deşi tehnic e în distribuţie de la început”, înseamnă că greşeala e în scenariu.
Spre norocul nostru, episodul 8 e unul în care luăm lucrurile mai cu încetişorul, chit că iar avem n feţe noi, şi nimeni nu-i mai cere Emmei D’Arcy să facă amor, drept care, avem şi noi timp să urmărim, să înţelegem, să descoperim şi să ne emoţionăm.
Acum să trecem la analiza propriu-zisă a episodului.
În aceşti şase ani, Rhaenyra şi Daemon au trăit idilic şi tandru pe Dragonstone, au făcut doi băieţei, de data asta asemănători cu tatăl, şi un al treilea copilaş e pe drum. Pare minunat. Dacă uiţi faptul că vorbim de viitoarea regină. Din această perspectivă, cea mai mare greşeală tactică a Rhaenyrei a fost fuga de la curte şi mutatul la Dragonstone. Când eşti moştenitorul tronului, nu fugi de urzeli şi nu îţi laşi oponentul să-ţi ocupe teritoriul şi să-ţi scoată din poziţii susţinătorii.
Profitând de absenţa rivalei şi de boala din ce în ce mai avansată a regelui tată, pe care îl ţin în permanenţă drogat cu opiu, Hightowerii şi-au întins influenţa peste capitală cam cum îşi întind păianjenii pânza, Când cuplul ajunge înapoi în King’s Landing, zici că sunt doi străini veniţi cu basca în mână la milogit, nu moştenitoarea tronului şi viitorul prinţ consort.
Scopul şi durata vizitei?
Păi, după moartea ambilor săi copii, Corlys a plecat la război, să-şi defuleze durerea căsăpind vrăjmaşi, a fost rănit grav şi a făcut ceva infecţie nasoală, cum ar veni, e pe terminate. Evident, teren fertil pentru oportunişti, iar fratele lui, Vaemond, care s-a mai băgat aiurea în seamă şi în trecut, se trezeşte să îi spună soţiei acestuia, Rhaenys, că vrea el să fie stăpân pe moşie şi comandant de flotă, pentru că el e bărbat, şi posesor de penis, şi cromozom Y, şi cununa creaţiei, că nepoatele Laenei nu contează, dat fiind că nu au toate acestea, iar fiii Rhaenyrei nu sunt concepuţi cu Laenor.
Având în vedere că Rhaenys îl expediază cu câteva fraze elegante, pe scurt “bâşti de-aici, gigele”, Vaemond merge în capitală să dea cu subsemnatul şi cu solicităm prin prezenta. Fiica Laenei şi a lui Daemon, Baela, îl notifică pe taică-su că treaba se împute, drept care, având în vedere faptul că moştenitorul de drept al funcţiilor lui Corlys era băieţelul ei, Rhaenyra îl ia pe Daemon de o toartă şi decid să pună treaba la punct în aceeaşi capitală, unde ceea ce descoperim e că, în absenţa regelui tată, influenţa lor e nulă, primirea e ca de turişti din ţări sărace, şi sunt puşi să se milogească la Otto Hightower pentru dreptul fiului lor de parcă ar fi nişte cetăţeni oarecare veniţi cu jalba la boierul local.
Avem totuşi un moment de satisfacţie. Dacă mai ţineţi minte, Alicent s-a supărat fleaşcă pe Rhaenyra, pe când erau tinere, pentru că aceasta avea o pasiune pentru penis mare şi tare. Mai exact, când a auzit că i-a fost servit ceai abortiv de către taică-su. Când iese din şedinţă, sfânta c**lui, care între timp a împopoţonat castelul de simboluri religioase şi îşi poartă părul strâns, ca o profă severă, află că fi-su mai mare, Aegon a violat o slujitoare. Dacă mai ţineţi minte, Aegon e cam dubios încă de la vârste fragede, cum freca el jucărica la fereastră, să vadă tot norodul labă regală, şi cum se holba scârbos la toate femeile. Acum, când o vezi pe individa asta care se dă iritant de superioară moral şi semnalizatoare de virtute că e forţată să comande acelaşi ceai abortiv pentru servitoare şi să-i şi dea bani să tacă, rânjeşti la ecran cu satisfacţie răutăcioasă: Băi, cum, b*tch? Acum eşti pro-avort, futu-te-n bot de figurantă? Toţi sunteţi proliferi până când face fiul vostru vreo tâmpenie cu vreuna care ar putea să-l şantajeze.
E aproape amuzant cum habotnica asta are trei copii (patru în carte, dar se pare că unul a căzut la bugetare), dintre care un obsedat pervers, un obsedat sadic şi o profetă inadaptată la societate pe care a măritat-o cu obsedatul pervers deşi, tânără fiind, avea atâtea obiecţii legate de această practică.
În contrast cu scenele Hightowerilor sunt scenele de la patul lui Vyseris. Prima oară, când e vizitat de Daemon şi de Rhaenyra, regele e sub influenţa opiului, abia îi recunoaşte, murmură cum treburile ţării sunt conduse acum de Hightoweri. Dar când Rhaenyra vine, în miez de noapte, cu lacrimi în ochi, să-i implore sprijinul, bătrânul rege muribund face un ultim tur de forţă.
Exact când Hightowerii îşi audiază viitoarea regină ca pe un iobag supărat că i-a furat vecinul cartofii, se produce twistul spectaculos. Regele îşi face intrarea. Chinuită, descompusă de vârstă, durere şi boală, dar maiestuoasă şi regală. Spune că există un singur om care poate să comunice deciziile lui Corlys, iar acel om e soţia lui, Rhaenys.
Iar Rhaenys alege să pună jetonul pe Daemon şi pe Rhaenyra, pe baza promisiunii că fiii acesteia se vor căsători cu nepoatele ei, garantând şi continuitatea de sânge a succesiunii.
Pentru că Vaemond are ideea extrem de proastă de a-i face pe cei doi băieţi bastarzi şi pe mama lor o c***ă, îşi ia o sabie fatală de la Daemon, care e la fel de imprevizibil şi de iute la mânie cum fusese în tinereţe. Şi toate speculaţiile de Reddit legate de modul în care Vaemond va complota cu “verzii” de acum înainte se prăbuşesc la podea, odată cu el.
Cam ăsta e defectul serialului, comparativ cu GOT. Când GOT îţi propunea un antagonist descreierat, îţi dădea timp să-l urăşti. Nu ţi-l plimba pe la nas, apoi ţi-l retrăgea în acelaşi episod. Sau în următorul. Îl mai ţine minte cineva pe tipul cu crabii? “Care tip cu crabii, Loreno?”. Ăla care făcea ravagii pe la începutul acestui sezon. Pe antagoniştii lui GOT îi ţii minte şi acum, deşi s-a terminat serialul de trei ani şi ultimele două sezoane au supt feroce.
(Articolul continuă după un scurt intermezzo)
***
Dacă ai ajuns cu lectura până în acest punct, probabil că ai un interes pentru acest content. Poate ai mai citit multe alte articole. Pentru ca eu să pot investi timp în aceste articole şi să nu prioritizez alte proiecte, şi pentru ca tu să primeşti cu regularitate content interesant, susţine blogul cu o donaţie. Aici.
***
De asemenea, te invit să faci parte din comunitatea mea online. Like Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.
***
Dar trecem peste asta acum, pentru că ajungem la cea mai frumoasă scenă: cina cea din urmă. Regele, care a refuzat să se mai lase drogat, vrea o cină cu familia reunită. Un ultim apel la pace şi înfrăţire între popoare, o ultimă încercare de a le explica faptul că, prin ură şi competitivitate toxică, nu vor reuşi decât să se autosaboteze şi să ducă dinastia de râpă.
Şi desigur, cât el e de faţă, toată lumea joacă după cum fluieră el. Ipocrizia şi falsitatea împăcării, şi alura de sinceritate din ambele părţi devin aproape înduioşătoare, dacă n-ai şti cu cine ai de-a face.
Desigur, de cum suveranul dă semne că boala şi oboseala îl răpun, se schimbă treaba aproape instant, rivalitatea renaşte, aproape că dă în încăierare şi Rhaenyra decide să se întoarcă urgent la Dragonstone. Altă eroare tactică. De data asta, atenţie, nu critic serialul. Eroarea tactică e excelentă din punct de vedere dramaturgic. Pentru că regina îi duce lui Vyseris un ultim ceai – nu ştim dacă e cu opiu sau cu altceva, probabil pentru că lui ser Otto nu i-au plăcut intervenţiile lui Vyseris la Curte, dar probabil că urmează să aflăm – cert e că, drogat fiind, Vyseris are senzaţia că vorbeşte cu Rhaenyra. Îi zice de Aegon şi de prinţul promis, dar cum Alicent nu a fost de faţă la discuţie, deduce că regele s-a răzgândit pe ultima sută de metri şi îl lasă moştenitor pe obsedatul pervers care viola servitoare.
Fie că e ceaiul lui Alicent, fie că e finalul natural, după ieşirea acesteia, regele se linişteşte şi încetează să respire. Ultima lui şoaptă: “Dragostea mea” e o încheiere superbă de episod. Şi da, ştiu, se referă la reunirea cu consoarta lui pierdută în primul episod. Dar pentru spectator, e însăşi definiţia acestui personaj care a condus prin dragoste de oameni şi de familie, şi care a avut doar intenţii nobile.
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.
Sh*t They Say