I have Sentimental Value

Eram la coadă la Evidența Populației Sf. Gheorghe, să scot certificatul de deces pentru mama, când prietena mea Monica, din echipa de promovare pe România a filmului Sentimental Value, mi-a scris să mă invite la vizionarea de presă a filmului.

-E despre un tată înstrăinat de fiicele lui, care caută să creeze o relație.

-Foarte on topic, tocmai o îngrop pe mama și, ironic, sunt mult prea on topic.

-Condoleanțe, îmi pare nespus de rău, etc. etc.

Și nu am văzut filmul nici la vizionarea de presă, nici la premieră, nici la câteva zile sau săptămâni după. Apoi, am asistat la discuții online și am decis că e cazul să văd filmul. Iartă-mă, Monica, banii mei nu s-au dus la tine, ci la Jeff Bezos, pentru că știam că e un film despre traumă transgenerațională și nu mă interesa să bocesc ca imbecila în cinema și să îmi facă lumea poze nașpa să mă ”expună” online. (Happened before, într-o perioadă când jonglam cu două joburi și dormeam în metrou, făcând naveta, și un cretinel a decis să mă umilească public cu câteva fotografii, că uite influienkărul cum doarme pe sine în metrou.)

Ce încerc să spun e că am închiriat filmul pe Amazon Prime.

Dar voi nu faceți pe mine, că pe voi nu vă vânează cretineii să vă ”expună”, nu îmbogățiți ipochimeni ca Jeff Bezos, vedeți filmul în cinema.

Acest lung intro atât de personal nu e întâmplător. Sentimental Value se vede și se simte exact atât de personal. Ca și cum eroii filmului sunt prieteni cu tine din copilărie, îi cunoști și ai secrete cu ei.

Gustav (tata Skarsgård, în poate cel mai bun rol al său) e un regizor care a avut odinioară succes, dar nu se mai regăsește artistic în zilele noastre. Are două fiice pe care, ca orice tată artist, le-a neglijat fugărind succesul, deși, amuzant, filmul pentru care încă îl invită festivalurile pe post de monstru sacru este cel din tinerețe, în care juca fiica sa Agnes pe când era copil.

Stellan Skarsgård e absolut fenomenal în a reda angoasa nerostită a unei vârste care îți lasă extrem de puțin timp rămas pe pământ și disperarea mocnită de a spune o ultimă poveste care să vindece cea mai profundă rană a vieții lui: trauma transgenerațională, moștenită de la mama lui sinucigașă, Karin și transmisă celor două fiice.

Filmul e excelent în a arăta mecanismele subtile prin care ne devenim toxici unii altora, chit că nu ne propunem. Deși Gustav își dorește în cel mai onest și vulnerabil mod o conexiune cu copiii săi, are o artă de a spune cele mai mari tâmpenii și de a face lucruri neinspirate. Și asta se reflectă și în comportamentul fiicei sale Nora (Renate Reinsve), o actriță dificilă, care face un lung atac de panică înainte să urce pe scenă și să livreze un spectacol excepțional.

Nora și Gustav împart același ego imens, același refuz de a lăsa de la ei și aceeași plăcere de a răni doar din plăcerea de a răni. Gustav îi propune Norei ultimul său manuscris și ea îl refuză fără ca măcar să arunce un ochi pe material. Apoi, Gustav se împrietenește cu vedeta americană Rachel Kemp (Elle Fanning) cu care reușește să fie mai tată decât cu propriile lui fiice și îi oferă ei rolul scris special pentru Nora, doar așa, să-i dea fiică-sii peste nas. Și deși ea l-a refuzat, Nora clocotește de gelozie și de invidie.

Momentul în care Gustav o învinuiește pe Nora pentru furia ei interioară și incapacitatea de a-și face o familie, deși tocmai eșecul lui ca părinte stă la baza acestei furii, te face să vrei să țipi la ecran, dacă vii din aceeași dinamică infectă.

Singura parte pe care n-am cumpărat-o e momentul când Rachel, personajul Ellei, vine la Gustav să-i spună că personajul mamei sinucigașe e prea complicat și nu se regăsește în rol. Nu cunosc o actriță, mică sau mare, primadonă în cel mai mare teatru sau figurație la Căminul Cultural din Ciocălăii de Deal, care să nu vrea să joace o mamă sinucigașă. Cu cât rolul presupune mai mult patetism, cu atât fetele mele îl vor vâna și își vor bate cuie în talpă să sufere mai cu foc. Pentru că și juriile festivalurilor tind să împartă premiile pentru interpretare feminină eroinelor care au suferit mai cu foc. Ai și o sinucidere la final? Oh, MY GOD, unde semnez???

Foarte convenabil, Elle dispare din peisaj exact la momentul potrivit, iar Nora se îndură să citească scenariul.

Trecând peste acest mic plot armor, filmul e de o profunzime emoțională și de o complexitate care te vor cuceri. Atât tata Skarsgård, cât și distribuția norvegiană au o artă a tăcerii pline de semnificație, a gestului mărunt care spune mai mult decât o mie de replici și a detaliului intim care are… ei, bine, valoare sentimentală.

Vedeți filmul. E ca un balsam pentru suflet.

***

Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.