Ieri, am scris o postare despre casiere (forţate de şefi sau pur şi simplu hiperactive) care te obligă să arunci marfa în coş cu viteza luminii, să ţii pasul cu ele. Pe lângă cei care au recunoscut că au aceeaşi problemă, s-au găsit vreo patru cu “bine că le preferi pe alea încete ca melcul”.
Nu, N-AM SCRIS NICĂIERI CĂ VREAU CASIERE ÎNCETE CA MELCUL, am scris că vreau casiere care să se raporteze la client.
Nu, proştii universului, un om care spune că nu vrea cafeaua fierbinte de să-i cojească limba nu spune că o vrea cu gheaţă. Există nuanţe în viaţă. Între alb şi negru există multe nuanţe de gri.
Nu, proştii universului, un om care spune că nu vrea berea de la frigider nu vă cere bere fiartă. Poate o vrea la temperatura camerei.
Nu, proştii universului, un om care spune că o iubeşte pe Vasilica nu spune că o urăşte pe Maricica. Oamenii pot iubi / urî mai mult de o persoană. Şi uneori chiar pe aceeaşi.
Nu, proştii universului, un om care spune că urăşte un politician nu spune că vrea musai pe inamicul lui direct. Poţi antipatiza în egală măsură doi oameni, chiar dacă sunt în raport de adversitate.
Nu, proştii universului, “nu vreau X” nu înseamnă “vreau neapărat opusul lui X”. Înseamnă strict că “nu vreau X”. Mai folosiţi şi voi nişte creier, înainte să semnalizaţi.
Bine punctat. Cred ca acesta este unul dintre motivele pentru care pornesc atat de multe dezbateri, mai ales in mediul virtual in grupuri tematice cu preponderenta. Oamenii vor musai, musai sa aiba si ei o parere, si de obicei Gica contra e la moda.
Subscriu! Dar musai, eu vreau x+y=z! Cu tot cu nuanțe! Pe care tot eu, și nu altul, le aleg!