După cum ştiţi, dacă aveţi calendare, iar dacă nu, v-aţi prins după florile plimbate de diverşi domni prin oraş, ieri a fost opt martie. Ziua tuturor mamelor. I-am invitat pe cititori să se dezbrace la sufletele goale şi să răspundă la un set de cinci întrebări despre doamnele al căror nume îi însoţeşte pe cărţile de identitate. A fost frumos. Episodul I e aici.
Iată şi următoarele mesaje. Şi mâine, va fi episodul final.
Marusia şi mama ei, Maria
1. Prima mea amintire cu mama este…
Nu știu exact de prima amintire cu mama; îmi trec prin fața ochilor mai multe imagini, din ani diferiți, deci, chiar nu pot spune care ar fi prima. Nici nu cred că este așa important, pentru că sunt numai două posibilități: ori muncea, ori avea nervi pe noi, că cine știe ce am mai făcut rău, greșit, după judecata ei.
2. Mama şi eu obişnui(a)m să…
Nu făceam nimic împreună cu mama. Nu știa să facem nimic împreună. Erau aceste variante de-a lungul anilor: să îmi fac temele, singură; să fac curat, singură; să fac mâncare, singură; să mă critice, contrazică, bată, ea singură. :)))).
3. Mama îmi spune(a) de multe ori că-s urâtă. Abia după 30 de ani am început să-mi dau seama că nu-s chiar așa urâtă. Îmi mai spunea și să învăț, să învăț, să învăț, că o doare în dos că îmi place badminton sau tenis de câmp, că doar astea nu-s obiecte de examen de treaptă. Franceză, engleză, dream on, baby!
4. Nu i-am spus niciodată mamei că o iubesc, dar nici nu i-am spus unde cred că a greșit. Am lăsat lucrurile nespuse chiar și când știam că moare. Ce a fost a fost, atât a știut, atât a făcut. Eu consider că așa a fost să fie, move on!
5. Aș vrea ca mama și eu… nimic. Nu mă văd făcând nimic cu mama; poate… dacă mama ar fi fost mai deschisă la minte, mai scoasă la asfalt, cum se spune.
Una peste alta, sunt fiica ei, parte creația ei, că m-a născut, în rest, m-am construit, dezvoltat singură. Sunt ce sunt și datorită ei, nu neg asta. Dacă mă poate auzi de acolo, iad sau rai, sau ce-o fi: La mulți ani, mamă! Știu că atât ai știut, atât ai făcut. Eu sunt bine, și nu voi fi niciodată o victimă.
Luisa şi mama ei, Petra
1) Prima mea amintire cu mama este dintr-un mai, pe malul Dâmbovicioarei, o apă care în luna august se apropie de dezgheţare, într-o ploaie mocănească. Era suflecată pân’ la brâu şi spăla prostul la râu. Prostul eram eu. Eu, goală puşcă şi împachetată complet în noroiul luat de lângă cort pentru că ştiam eu de la mare că face bine, iar ea se întreba printre lacrimi “De ce nu am şi eu un copil normal?”
2) Mama şi eu obişnuiam să facem împreună curăţenia de Paşte, aceasta însemnând un fel de reconstrucţie totală a apartamentului, care începea din baie şi se termina în bucătărie, tărâmul de vis care mă fascinează şi astăzi de câte ori – lunar – îl descopăr. Treaba ei era faianţa, singura care rămânea la locul ei, pe pereţi, iar a mea spălarea dulapurilor şi chestiunilor conexe.
Băi, şi ştiţi voi cutiile de ness Amigo? N-aveam decât vreo 60 de bucăţi, aliniate frumos în dulăpioare, cu etichete scrise caligrafic de tata şi pline cu toate substanţele pământului, de la sare, zahăr, dafin, scorţişoară şi până la seminţe de floare de colţ de pe Himalaya, sau ce mama naibii mai era pe acolo, posibil şi cenuşa lui Ghilgameş. Pe toate aceste prafuri magice le răsturnam pe coli albe, urmând ca după spălarea cutiilor să le retorn printr-un cornet.
Apoi m-am măritat, ea s-a mutat la curte cu tot cu laboratorul amigo, iar eu, mamă, din vina ta, nu mai ţin în casă decât sare şi boia iute.
3) Mama imi spunea de multe ori, exagerat de multe ori, cam de 4/zi x 18 ani ori, să învăţ carte, să fiu deşteaptă, şcolită, să nu fiu nevoită să ascult ordinele unui prost ajuns într-o funcţie mai mare. Te-am ascultat, mamă, ţin două diplome de master în sertar şi câştig cam 80% din cât câştigă cosmeticiana mea!
4) Nu i-am spus niciodată mamei că am fumat marijuana, că am făcut sex cu o femeie sau că m-am dus băută la licenţă. În schimb, i-am spus că o iubesc şi că mai mult decât ea nu ştiu să-şi fi ajutat cineva
odrasla.
5) Aş vrea ca mama şi eu să mergem într-o excursie, într-un loc superb, unde s-o pot răsfăţa cu tot ce îşi doreşte cât e ziua de lungă, să îi aduc cocktailuri pe malul mării sau să îi fac dimineaţa cafea la poalele muntelui. Dar pentru că nu am bani de Tenerife (şi la bulgari la all inclusive nu vrea să meargă), o răsfăţ de vreo 9 ani în fiecare w-end ducându-i-l pe fie-miu pentru ca eu să pot pleca la club.
Maria şi mama ei, Maria
1. Prima amintire cu mama: Mergeam pe o stradă în Brăila, era vară. Cald şi soare, mama mă ţinea de mână. Aveam o rochiţă roşie cu “peştişori”, de fapt nişte bucăţi de material aplicate vertical de la piept
până la mijloc, în formă de semilună, dintr-un material cu pătrăţele albe şi negre. Eram tare mândră de rochiţa mea şi-i povesteam mamei ce frumoşi sunt peştişorii mei. Mama zâmbea şi mă privea cu căldură, cu dragoste. Nu cred
să fi avut mai mult de 3 ani, am rochiţa aceea într-o poză alb-negru, eu călare pe o căprioară împăiată (ştii cum se făceau odată pozele în centru pe animale împăiate. 🙂 ).
2.Mama şi eu obişnuiam să facem prăjituri. De fapt, discuţiile din bucătărie, în timp ce ea gătea, eu o ajutam şi povesteam câte în lună şi în stele, erau momentele noastre. O oră pe zi, când povesteam de toate, de la ce am făcut la şcoală sau la antrenament şi ea ne aducea poveştile ei de pe stradă. A fost şofer de taxi, avea tot timpul întâmplări noi, situaţii. Dacă nu ne vedeam la prânz, ne vedeam seara, dar bucătăria era locul magic din casă. Aveam un colţar şi o masă din lemn masiv, stăteam pe colţar, curăţam cartofi sau ceapă, dădeam legume prin răzătoare, întindeam aluat, beam ceai şi povesteam. Mama se învârtea în jurul aragazului, gusta de colo, prăjea
ceva, dregea altceva.
Acum, uitându-mă în urmă, imi dau seama că nu ne certa niciodată în bucătărie :)). O mai furam, dat tot timpul în altă cameră din casă, niciodată între blide şi poveşti. Era Elveţia casei.
3. Mama îmi spunea de multe ori că trebuie să învăţ. 🙂 Era refrenul zilnic, totul începea şi se termina la şcoală. Şcoala mă va face om, şcoala mă va scoate din orice. NU şcoala propriu-zisă, ci învăţatul. Culmea e că, la 40 de ani, încă învăţ cu plăcere, îmi place să invăţ, să descopăr lucruri pe care nu le ştiu.
4. Nu i-am spus niciodată mamei că am iertat-o. Că am iertat-o pentru crizele provocate de boala ei, când m-a pus la pământ şi aproape m-a distrus. Când m-a făcut să mă simt ultimul om, nedemnă să fiu fiica ei, fiica oricui. Că i-am iertat toate cuvintele, toate situaţiile umilitoare în care m-a pus, de faţă cu oameni care însemnau ceva pentru mine, şi care mă vedeau altfel.
Că am iertat anii în care am încercat să îi arăt cât contează pentru mine ca ea să fie fericită, să fie mândră de mine şi am primit înapoi ură, umilinţă. Că i-am iertat plăcerea de a mă strivi şi de a mă lovi acolo unde ştia că mă doare mai tare. Că i-am iertat palmele nemeritate. Că i-am iertat gelozia faţă de relaţia mea cu tata, cu oricine se apropia prea tare de mine, prieteni, grup. Că am lăsat în urmă toţi anii în care, sătulă de responsabilităţi, mi le-a pasat fără remuşcare, fără să se gândească că fraţii mei nu erau copiii mei, că problemele ei din cuplu cu tata nu erau ale mele şi clar nu pentru urechile mele şi că m-au folosit amândoi ca armă
şi ca minge de ping-pong.
Şi, peste toate, i-am iertat că “nu sunt îndeajuns de..”, în loc de puncte-puncte putând fi orice: deşteaptă, înţelegătoare, independentă, bogată, recunoscătoare, frumoasă, responsabilă, matură, etc.
5. Aş vrea ca mama şi eu să putem să ne apropiem fizic. Asta este una din puţinele poze din maturitate în care o las să mă îmbrăţişeze. Fotografia este făcută la o herghelie unde îi serbam ziua de naştere lui Luca şi a fost momentul ăsta, în care mâncam din morcovii aduşi pentru cai în căruţa jumate cu bălegar, m-a luat în braţe şi m-am simţit din nou copil.
I-am spus în ultimii ani că o iubesc, că ţin la ea, dar încă nu pot, sau de cele mai multe ori nu mă las purtată de îmbrăţişarea ei. Sunt încă un arici. Şi încă mi-e teamă că îmbrăţişarea va însemna garda jos şi mă va răni din nou. Acum văd că îi pare rău, medicamentele o ţin pe o linie de plutire în care înţelege răul pe care ni l-a făcut, încearcă să se apropie, dar încă nu pot sau nu ştiu să o las să mă îmbrăţişeze. Şi mi-e teamă că, până îmi voi reveni eu, va fi prea târziu. Că irosesc timpul protejându-mă. De fiecare dată, încerc să fiu altfel, în
drum către ea, către casă mă bucur, îmi lipseşte mângâierea ei pe păr, dar odată ajunsă lângă ea… nu pot.
Alex şi mama lui, Mariana
1. Prima amintire cu mutăr? La cât de prost stau cu memoria, nu-mi aduc aminte nici alea mai recente. Îți dau o amintire care-mi vine acum în cap, de când aveam eu vreo 9 ani. M-a dus mama cu trenu’ la Timişoara, la spital, să-mi scoată polipii. În timpul intervenției pe viu, plângea lângă mine, iar eu n-aveam nici o problemă că mi se smulgea carne vie din cerul gurii. Apoi, când şi-a făcut efectul anestezicul, am adormit. După intervenție, a stat şi s-a uitat pe pereți câteva ore bune, cât am dormit. P’ormă mi-a ascultat urlatul cu lacrimi de crocodil, după ce m-am trezit. Era un fel de şoc post traumatic 😀 Am plâns ore bune. Nu e prima amintire cu ea, dar e una dintre cele mai ciudate. Iar eu sunt ciudat :))
2. Mama şi eu obişnuiam să… nu obişnuiam să mai nimic. N-am prea avut lucruri în comun. Dar când suntem în concediu amândoi şi mergem în țară, prima parte a zilei o petrecem împreună cu bunica, la cafea, țigări şi bârfe.
3. Mama îmi spunea de multe ori… Din nou, mama nu-mi spunea de multe ori nimic. M-a lăsat mereu să mă dau cu capul singur de situații şi oameni. Să-nvăț pe propria piele tot ce-aduce viața la pachet. Şi a fost bine, recunosc.
4. Ce nu i-am spus niciodată mamei? Păi, ce m-ar face să-i zic acum? Încă rămâne secret. Va afla când va fi cazul 🙂
5. Aş vrea ca eu şi mama să vorbim mai mult, să ieşim împreună, să avem o relație mai aparte.
No, tot primu’ episod mai tare! 😀
mie mi se pare la fel de tare, dar diferit.