Michael Jackson: Cinci videoclipuri de neuitat

Se împlinesc 58 de ani de la frumoasa zi de final de august când paşnicul orăşel Gary, din Indiana, a găzduit fără să ştie naşterea unuia dintre cei mai inventivi şi spectaculoşi entertaineri din istoria sclipitoare şi superficială a muzicii pop. Artistul care a revoluţionat cântecul, dansul, voia bună, şi a dat direcţia întregii industrii aşa cum o ştim azi. Şi, de asemenea, a fost friend cu mine pe YouTube (în perioada când YouTube permitea “prietenii”, nu doar subscriberi). I-am scris “I love you, Michael” în 2006 şi mi-a răspuns “I love you more!” Bine, asta le zicea la toate.

Pe vremea când Michael Jackson trăia şi lansa clip fabulos după clip fabulos, stăteam strâns conectaţi la ceea ce făcea, aşteptam noul single, clip, album şi nu aveam viziunea de ansamblu asupra fenomenului: şi anume, creativitatea uluitoare cu care transforma fiecare etapă a procesului înregistrare-album-lansare-filmare-videoclipuri-turneu într-un spectacol care te ţinea cu răsuflarea tăiată.
E drept, când aveai vânzările lui Michael Jackson, se înghesuiau şi finanţatorii să investească în tine, pentru că aveau de unde recupera. Cert e că supremaţia în topuri vine şi pleacă, dar ideile geniale rămân. Să vizionăm cinci videoclipuri memorabile, care, făcute de orice alt artist, n-ar fi ieşit aşa.

THRILLER

În 1982-1983, când Mike a lansat albumul omonim şi legendarul videoclip-scurtmetraj de 13 minute care a năucit mapamondul, videoclipurile vremii erau, de cele mai multe ori, montaje rudimentare ale unor înregistrări din concertele respectivilor artişti. Aşadar, geniul clipului, evident în sine, în ciuda celor 30 de ani care au trecut, e cu atât mai izbitor dacă examinăm contextul pieţei muzicale, unde, pe atunci, însăşi ideea de a scoate un al treilea videoclip la acelaşi album era şocantă.

Michael a fost primul muzician care a avut viziunea videoclipului ca film de sine stătător, cu personaje, poveste şi răsturnări de situaţie. Partenera sa a fost iepuraşul Playboy Ola Ray, pe atunci extrem de populară. Regizorul John Landis a scris scenariul împreună cu Jackson şi a şi regizat filmuleţul – şi a fost primul regizor de film care a acceptat să lucreze cu un muzician pentru un videoclip.

Coregrafia a presupus îndelungat studiu – “cum facem un grup de oameni vopsiţi pe faţă să danseze fără să arate ridicol” – şi-au pus problema Michael Jackson şi coregraful Michael Peters – dar rezultatul a avut un impact uriaş asupra tuturor filmelor cu zombi care s-au făcut de atunci şi până în prezent.

LIBERIAN GIRL

Anno Domini 1989. Deja toată lumea făcea videoclipuri cu intrigă şi personaje, mai bune sau mai proaste. Sosise momentul unui nou mod de a gândi un videoclip. Nenumărate vedete – practic, tot Hollywood-ul vremii şi nu puţini muzicieni – stau pe set şi discută diverse tâmpenii în timp ce Michael, aparent, întârzie. Ca, la final, să reiasă că toate aceste conversaţii şi gesturi aleatorii au fost chiar clipul în sine. Fără s-o ştie, Michael Jackson a inventat ideea de reality show!

IN THE CLOSET

Anul 1992. Au existat multe piese / videoclipuri care explorau industria modei şi înainte. Dar Michael a găsit un mod de a o face care să fie foarte Michael – like. Adică, neostentativ, subtil şi highly fashionable într-un mod necăutat.

Meritul, desigur, este şi acela al artei de a selecta omul potrivit. Regizorul clipului e, de această dată, un fotograf de fashion. Herb Ritts. Şi fiecare cadru din In the Closet arată ca o imagine de pictorial. Genuine fashion statement, fără strike a pose prea evident.

STRANGER IN MOSCOW

Suntem în 1997, iar albumul e HiStory. Lentoarea tragică a piesei e pusă în valoare prin utilizarea exhaustivă a slow-motionului. Pulp Fiction al lui Tarantino, lansat în 1994, readusese la modă ideea de personaje care n-au legătură unele cu altele, dar care se întâlnesc întâmplător şi destinele lor se intersectează. În cazul clipului lui Michael, “întâlnirea” este la nivelul diverselor forme de singurătate pe care cele şase personaje le experimentează şi le transmit. Folosirea efectelor speciale pentru evidenţierea în slow-motion a diverselor detalii – cana care se sparge, aripa păsării – trimite la filme ruseşti de artă cu aceeaşi subtilitate cu care In The Closet trimitea la pictoriale glossy.

CRY

Am ajuns în 2001, la albumul final al lui Michael Jackson, intitulat ironic Invincible (vorbesc de albumele antume, legitime, girate de artist, nu de monstruozitatea postumă, cu toţi oportuniştii care-i umblă prin ciorne şi scot la vânzare toate rahaturile, să-i facă bani. Fenomenul merită un articol de înjurături de sine stătător).
Cry are acelaşi regizor ca şi Stranger in Moscow (Nick Brandt), iar Mike izbuteşte să genereze tensiune artistică printr-un element neexploatat până acum: propria absenţă.
Avem două elemente simple, dar intense. Lanţul uman care înconjoară planeta – mâinile care se ţin şi se susţin – şi vocea fantomatică a lui Michael, inexistent în clip – ca o prevestire a morţii. Dragoste vs. nimicire, în forma cea mai directă şi low-cost care se putea imagina – pentru că reputaţia lui Jackson era deja în ruine după primul scandal mediatic stârnit de minorul care-l acuzase de pedofilie, vânzările erau mult sub nivelul lui, iar Sony, producătorul, refuza să investească.
Şi totuşi, remarcăm noi, în simplitatea sa de final, Michael izbuteşte să fie la fel de spectaculos ca artist ca în glam-ul anilor de glorie.