Paranoia şantajului

Există oameni care te plac şi caută să facă lucruri care să-ţi placă. Există oameni care nu caută în mod special să facă lucruri care să-ţi placă, dar care nu te refuză dacă-i rogi frumos ceva şi e realizabil. Şi există a treia categorie, una îngrozitoare şi teribil de greu de suportat. S-o numim simplu: paranoicii şantajului.

Acest text e inspirat de următorul comentariu de aici.
Un articolaş în care descriam nişte taţi care recompensau comportamentul corect al copiilor lor, în loc să-l penalizeze pe cel incorect.
Zice comentariul:

Pai tatii stau mai putin timp cu copiii lor= nervi mai tari.
Sau pt ei copilul e o placere, nu o obligatie= o fac ca sa demonstreze ca sunt mai buni decat jumatatea lor teoretic la fel de buna
Copiii de care povestesti par a fi mai mari decat cei din primul caz= sunt mai usor santajabili.

Interpretarea asta a răsplăţii (îţi cumpăr ceva bun dacă eşti impecabil la dictare) respectiv a negocierii (eşti cuminte cât timp facem treabă, apoi ne jucăm după pofta inimii) drept şantaj mi-a sculat pe verticală tot părul din cap, de pe spinare şi din zonele limitrofe.

În tinereţile mele, când eram de o naivitate soră cu prostia, am avut pentru o scurtă vrene un pulete îngrozitor, care percepea orice rugăminte de bun-simţ drept şantaj. Nu-i puteai cere să cumpere o pâine în drum spre casă pentru că reprezenta un şantaj. Îi spuneai să nu te sune înainte de şase că repeţi şi puteai jura că te va suna la cinci şi jumătate, apoi nu te mai suna până la opt, ca să se răzbune că n-ai răspuns când te-a sunat. Orice încercare de interacţiune normală se solda cu un “da, da, da, vrei să mă manipulezi să fac ce vrei tu”.

De fapt, ce voia el ar fi fost o formă oarecare de sclavie (a mea), care să-i confere lui toate drepturile, 24 de ore din 24, şi absolut nici o obligaţie. După ce m-am prins cum stăm, l-am băgat în morţii, răniţii şi invalizii de gradul 1, 2 şi 3 ai mă-sii şi am încetat orice comunicare.

Un alt prost (de data asta coleg de muncă cu pula foarte mică, nu ştiu dacă fizic, dar cel puţin din punct de vedere al caracterului era de o micime demnă de Guinness Books) încerca să mă umilească verbal cât şi cum putea. Şi-l muiam cât şi cum puteam, evident. Apoi, vedea cum sunt abordată de oameni politicoşi care, dacă voiau ceva, ofereau ceva la schimb, şi începea: “Hehe, ce uşor eşti de şantajat”.
Nu cred că l-am făcut să înţeleagă vreodată diferenţa dintre şantaj şi negociere. N-a priceput nici în ziua de azi că umilire-minimalizare-cu-încercarea-de-manipulare-şantaj era ce făcea el, iar ce făceau oamenii normali era un târg corect.

Paranoicii şantajului, trebuie să înţelegeţi un lucru. Orice coabitare, personală sau profesională, între două fiinţe umane cu ochi de culoare diferită presupune respectarea a două seturi de nevoi. Paranoia şantajului, ca şi paranoia materialismului (dar pe asta o tratăm în alt articol) e scuza perfectă pentru a-ţi băga piciorul în nevoile oponentului şi a le impune numai pe ale tale. Iar cei doi taţi din articolul trecut făceau the right thing. Conştientizau o nevoie / dorinţă a copilului mic şi gestionau situaţia în aşa fel, încât să dea cu win-win.

Paranoicii şantajului au o teroare de ideea de win-win. Contorizează orice win al altuia, chit că nu-i afectează cu nimic, ca pe un lose pentru ei, pentru simplul fapt că nu e win-ul lor.

Când vă iese în cale un paranoic al şantajului, soluţia e să faceţi cât mai puţine pentru el. Să nu apuce nici o secundă să-şi creeze senzaţia de misecuvenism. Că o dată creată, aţi belit ştacheta maxim. Toate dorinţele lui vor fi legi şi toate dorinţele voastre vor fi bâzâit de muscă. Dacă s-a instalat postura asta, demontaţi-o. Fiţi de negăsit. Refuzaţi tot ce vrea. De câte ori vrea ceva, subliniaţi cu trei liniuţe că nu aveţi nici o obligaţie şi nici un chef. Excludeţi-l cât mai mult din cercul vostru social.

Unii vor pricepe şi vor reveni cu o abordare nouă, revizuită şi adăugată. Alţii se vor închista în autovictimizare. Iar voi vă veţi vedea de noul cerc social descoperit în timp ce vă descotoroseaţi de paranoicii şantajului.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

3 Responses

  1. bia says:

    cata dreptate ai. numai ca genul asta de pesoane se tin ca raia de tine. cu greu scapi de ele. daca vad ca nu mai tine santajul, incearca alt fel de santaj, se comporta ca un stapan care tomai ce reevalueaza scalvul, apoi ii “ofera” de la sine o libertate mai mare, si li se pare ca ai prea multe figuri ca refuzi noua lor oferta de exploatare fara a avea nici un beneficiu. scapi de ei abia cand gasesc alte persoane pe care sa le controleze. daca nu gasesc alte persoane tot nu realizeaza ca problema e la ei, li se pare ca lumea are ceva cu ei personal ca nu ii pupa in cur si nu ii serveste.

  2. dadatroll says:

    Vorba aia ale cui soile alea bade alea negre ale mele.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: