Napoleon e o jenă de film

Încercând să se opună corectitudinii politice care, în ultima vreme, domină cinematografia internațională, Ridley Scott, acest moșulică nostalgic al vremurilor când bărbatul dădea cu pumnul în masă, și-a pus la bătaie propria companie de producție Scott Free Productions – adică, Scott ăla liber, cel care nu ține cont de cenzura progresistă, wink – să facă un film despre ceea ce el considera a fi un mascul alfa al istoriei, Napoleon Bonaparte.

Și a făcut un film care, în aparență, păstra rețeta de succes a Hollywood-ului de altădată. Un A-lister american, Joaquin Phoenix, în rolul titular. Multe scene de gore explicit, cu capete tăiate pe ecran, sânge sărind, moarte în direct, cum nu prea se întâmplă în ultima vreme. Și femei împinse la marginea ecranului, tratate ca niște obiecte s**xuale, pentru că nu-i așa, bărbații alfa nu au sentimente.

Problema e că filmele de succes ale Hollywood-ului de altădată funcționau atât de bine și erau atât de captivante în primul rând pentru că erau doldora nu doar de sentimente, ci și de semnificație, și de mesaj. De o umanitate profundă care răzbătea prin poveste și îți aducea o concluzie revelatoare, spunându-ți de ce respectiva figură istorică a fost mare om, mare caracter.

Eternul „ce voia autorul să spună cu chestia asta?”.

Napoleon al lui Ridley Scott e un mascul alfa, așa cum e el definit de incelii de pe Redditul anilor 2020. Rece, taciturn, încăpățânat, lipsit de carismă, lipsit de empatie, lipsit de nuanță, obsedat de glorie și de putere, disperat să aibă ultimul cuvânt. Așa începe și așa se termină. Rezultatul e că, pe la primele 40 de minute după începutul filmului, te cuprinde un somn de-ți dizloci fălcile căscând, și drama e că mai ai o oră și 40 de minute de îndurat.

Acum, să ne înțelegem. Eu nu mă aștept ca un film să respecte cu acuratețe istoria, așa cum o face un documentar. Un film poate apela la câte licențe poetice vrea autorul, în slujba unui concept creativ care, în mod ideal, e motorul care animă povestea. Ceva ce l-a mânat din primul moment și până în cel în care, la final, închide ochii.

Conceptul creativ al lui Ridley Scott, însă, pare a fi „Napoleon era mare și tare”. Și ce anume l-a mânat? Ei, bine, presupunerea voastră, a celor care n-ați văzut filmul, e la fel de bună ca a mea. Sentimentul că era buricul pământului și voia să nu uite nimeni chestia asta?

Într-o poveste bine construită cu introducere, intrigă, punct culminant, deznodământ, descoperi traseul eroului până în punctul în care ajunge mare și tare, și înțelegi ce anume îl face mare și tare. În acest caz, e doar figura de lemn a personajului, tonalitatea lui care spune „Sunt mai presus de semenii mei” și extrem de puține fapte concrete care să-i demonstreze măreția.

Și drama e că actorul folosit pentru această misiune ingrată e Joaquin Phoenix. Un actor căruia îi vine natural să se conecteze la poveste (când există) și să transmită gând și emoție, dincolo de cuvinte. Să pui un astfel de actor să îmbrățișeze fixismul ăla gol de nuanță e un chin vizibil pentru Phoenix, care plutește într-un disconfort teribil. Singurele momente în care îl recunoști sunt scenele cu Josephine din a doua jumătate a filmului, când regretă că a pierdut-o.

Dar nici măcar nu ți-e prea clar ce anume regretă. Pentru că modul în care Scott o înfățișează pe Josephine e ca pe o femeie ușoară pe care Nap o agață la Balul Supraviețuitorilor (nobili care au scăpat neghilotinați) și care vine să-l întrebe cu tupeu de ce se holbează la ea. Povestea de amor e lipsită de substanță și de emoție, și în scurt timp aflăm că Nap e în Egipt unde face un război – nu aflăm cum a ajuns acolo și de ce – iar ea deja îl înșală cu unul tânăr și frumos. Uhm, stai, ce? Unde e povestea aia intensă de iubire care să-l facă pe Nap să fugă la ea după ce a părăsit-o, după ce are un fiu de la a doua soție, cu bebelușul în brațe, să-i arate că uite, dragă, ăsta ar fi putut fi copilul tău.

Stai, ce? Ce mamă ar fi permis ca boul din dotare să-i ia bebelușul nou născut și să plece cu el peste munți și văi la c**va cu care se coțăia el înainte și să aibă o scenă lacrimogenă de tip „de ce nu e al nostru”?

Iar când spun că se coțăia, nu exagerez. Scene mai lipsite de emoție, mai dânsa-ntr-însa iepurește cu finalizare din trei penetrări, în timp ce ea se uită cu privirea goală în zare, n-am văzut nici pe secțiunea repede și iute de pe P***hub. Ăsta e actul de iubire cu femeia pentru care fugi din exil?

În afară de Napoleon și de Josephine, filmul e populat cu oameni în costume de epocă despre care nu înțelegi cine sunt – decât când li se spune numele, dar și atunci se presupune că vei da un goagăl să afli detalii, pentru că filmul nu te ajută cu nimic – ce rol joacă în narațiune, cu ce îl ajută sau încurcă pe erou, care e misiunea lor și ce îi definește ca oameni. Dacă genericul ar fi fost cinstit, i-ar fi inclus pe toți în categoria „figurație specială”.

Și un amănunt mi s-a părut absolut cringe. Napoleon se ceartă cu Josephine pe tema: unul dintre noi e infertil, sigur ești tu. Și vine mă-sa cu ideea: ia să luăm o fetiță de 18 ani și s-o **ți, să o lași gravidă, așa demonstrăm că nu la tine e problema.

Alo! E o fată de 18 ani. Un om. O ființă vie. Îi turnăm un plod fără să ne intereseze soarta ei, doar pentru că masculinitatea cuiva are nevoie de validare? Really? Apoi, aflăm că a rămas într-adevăr gravidă. Apoi, filmul nu mai menționează nimic, nici de ea, nici de copil.

Ceva mai cringe nu am văzut în viața mea.

Insist: nu am nevoie să-mi spui povestea aia într-un mod care să respecte istoria, dacă nu vrei. Dar am nevoie să-mi spui o poveste.

O poveste a unui om care pornește de undeva și ajunge altundeva, și a tuturor modurilor în care îl transformă viața de la punctul A și până în punctul B, pentru a-mi oferi imaginea unei ființe umane puternice în vulnerabilitatea ei. Dacă nu văd această evoluție, prefer să mut canalul pe desene animate.

Napoleon al lui Ridley Scott e atât de robotic, încât îl face pe Terminator să pară eroul unui film de Crăciun de pe Hallmark, și atât de clișeic, încât face filmele lui Sergiu Nicolaescu să pară drame psihologice pline de nuanță și detaliu.

***

Dacă apreciezi această rubrică, poți susține la rândul tău site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.