Parodie de AI

Disclaimer: M-am săturat până peste cap să deschid social media și să dau de o poveste siropoasă și plină de clișee. Și ce facem când ne săturăm, dar știm că problema nu pleacă nicăieri? Optăm pentru rezistența prin umor.

Hai să parodiem o poveste scrisă de AI.

Marioara era cea mai cuminte fată de la ea din sat. Ochii ei mari, blânzi, vegheau găinile din coteț cu duioșia unei mame în devenire. Avea un pui mic, galben, care îi era extrem de drag. Îl plimba duios în palmă, cu infinită delicatețe, să nu-l strivească, și îi prindea greieri, suficient de mici și subțiri să încapă în ciocul lui diafan.

Marioara iubea liniștea și măreția vieții la țară. Îi plăcea să inspire parfumul greu al fânului din hambar și să se uite la stele, conștientă că suntem un fir de praf în imensitatea fără margini a veșniciei. Uneori, își lua puiul cu ea, iar puiul i se cuibărea alături, dormind liniștit după o zi de alergat prin curte.

Marioara nu își dorea altceva decât să muncească liniștită și să trăiască în puritate și liniște. Viața curată, eliberată de gălăgia modernității, era singurul ei vis. Auzea uneori de modernitatea și confortul orașului, dar nimic din aceste zvonuri nu îi atrăgea atenția. Orașul era undeva departe. Puiul ei mic și galben piuia în palmă. Era o alegere simplă, iar ea mergea mereu pe calea inimii.

Până într-o zi cutremurătoare, când bunica Marioarei s-a stins de o boală grea. Medicii au oftat neputincioși. Tratamentul nu readucea bujorii în obrajii ei blânzi. Deși familia a încercat tot ce se putea, au dus-o la cei mai reputați specialiști și au achiziționat cele mai inovative medicamente, suflul care făcea să se ridice pieptul brăzdat de griji al femeii în vârstă era din ce în ce mai ușor. Ca o adiere. Și tragedia care urma să schimbe viața Marioarei pentru totdeauna s-a produs, inevitabilă ca durerea.

Din considerente economice, familia a vândut casa bătrânească și s-a mutat la oraș, într-un apartament meschin, ca o cutie de chibrituri, în care lumina nu se strecura decât ca un firicel de speranță pâlpâitoare într-o mare de deznădejde. Marioara a trebuit să învețe să poarte pantofi și, pentru prima oară în viața ei, străinii au judecat-o pentru hainele pe care le purta, deși nu ea le alesese. Inima ei mică se sfâșia în fiecare zi.

Într-o zi, a hptărât că nu va mai suporta o viață care nu a ei și că se va întoarce la ea în sat. Bătrâna Sofia, vecina bunicii, ar fi primit-o cu drag, iar ea ar fi putut fi stâlpul la bătrânețe de care această femeie simplă și cu frică de Dumnezeu avea atâta nevoie. Și în curte la bătrâna Sofia nu o va obliga nimeni să se îmbrace decât în haine simple, menite doar să te protejeze de frig.

În timp ce urca în vechiul autobuz, inima ei bătea de parcă voia să-i iasă din piept. Casă, dulce casă, își șoptea ea, iar cuvintele erau mai dulci ca mierea. Sătenii bătrâni care îi erau în jur o înduioșau. Îi venea să-i ia în brațe.

Când a coborât în sat, a auzit brusc un cucurigu în zare. A pășit pe drumul de altădată, atrasă magic de o legătură pe care timpul și spațiul nu o puteau distruge. Și, cum trecea pe lângă casa în care își petrecuse cei mai fericiți ani ai vieții, pe poarta deschisă a dat năvală un cocoșel cu creastă roșie. I s-a aruncat în brațe dând din aripi cu frenezie.

-Puiu, tu ești? a întrebat Mărioara cu lacrimi în ochi. Ce mare ai crescut?

De după gard, o femeie privea scena cu ochii în lacrimi:

-N-a încetat nici o zi să privească trist în zare de când ai plecat și știa că te întorci. Când am văzut că nu se atinge de găini, am crezut că e bolnav, și tocmai ne pregăteam să-l facem ciorbă, dar întoarcerea ta l-a salvat.

Ascultă-ți inima. Iubirea salvează vieți.

***

***

E acea perioadă a anului când vine factura la hosting. Susține acest site, să ai ce citi și mâine.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.