Am vrut să văd Pillion, pentru că 1. familia Skarsgård, cu mic cu mare, mi se pare o combinație aproape ireală de frumusețe, carismă și talent și n-aș rata nimic creat de ei 2. da, mă interesează multă nuditate din partea lui Alexander, mulțumesc mult și 3. întotdeauna mi-a plăcut să domin. BDSM e eliberator pentru aceia dintre noi care nu se regăsesc în dinamica tradițională, și când descoperi că există răspunsuri pentru nevoile tale neobișnuite, înțelegi că n-a fost nimic niciodată în neregulă cu tine, problema e cu societatea care vrea să te îndese într-un clișeu.
Pillion nu e o poveste de dragoste. E atât de lipsit de dragoste, încât mi-am amintit de bancul ăla: ”Tu ești homofob, de ce militezi pentru căsătoria gay?” ”Vreau ca și gay-ii să fie nefericiți ca mine și nevastă-mea”.
Pillion e adaptarea lui Box Hill, un roman al autorului britanic Adam Mars-Jones, care a intenționat să livreze o parabolă a lipsei respectului de sine și a fundăturilor în care te poate duce disperarea de a plăcea cuiva cu tot dinadinsul. Eroul romanului e un adolescent; din motive legale, realizatorii filmului au schimbat vârsta personajului, transformându-l într-un tip de 30 de ani infantil care încă locuiește cu părinții, se comportă ca un copil și nu știe ce vrea de la viața lui. Cumva, această schimbare e mai de impact, pentru că nu mai avem un agresor și o victimă, ci un lasă-mă-să-te-las disperat și un narcisist care abuzează de disperarea celuilalt până la ultima picătură.
Colin, interpretat de Harry Melling, e mediocru din toate punctele de vedere și blocat într-o interminabilă adolescență. Are un job mediocru, nu are viață personală, părinții încearcă să-i găsească un bărbat, pentru că au o acceptare necondiționată a faptului că e gay, dar întâlnirea e plictisitoare și monotonă, pentru că însuși Colin e plictisitor și monoton. Nu știe ce vrea, e prea politicos să spună ”nu” și prea blazat să spună ”da”. E masă amorfă de plictiseală și mediocritate. Cântă într-un cvartet de bar cu taică-su, dar și cântatul ăla e generic, lipsit de orice personalitate.
Într-o seară, când stă și cască gura la niște snacks, i se postează în față un zeu blond viking superb și fascinant, care, duh, e Alexander Skarsgård. Acesta cumpără toate snacksurile și i le împinge în față cu un gest teatral, în timp ce îi dă numărul de telefon pe o carte poștală.
Pentru prima oară în viața lui, Colin e profund zguduit. Un bărbat frumos ca un vis, care ia decizii ferme și bruște și care vrea să-l vadă? OMG. OMG. OMG.
Date-ul nu decurge cum se așteptase. În loc să îl scoată la un suc, Ray (abia acum aflăm cum îl cheamă pe zeul blond) îl duce într-o alee lăturalnică, își desface șlițul și îi dă o m**e 100% neprotocolară, cu un deep throat de care Colin nu e pregătit. Și pentru că nu e pregătit, îl și pune să-i lingă cizmele. Iar Colin se execută fără să crâcnească. Nu doar că nu se împotrivește, ci descoperă o plăcere de a fi exploatat în acest mod.
După ce m**a se termină, Ray își închide șlițul și dispare în noapte. Colin e devastat. Să ții în gură p**a bărbatului perfect și să plece imediat după e o tragedie.
Dar evident că Ray reapare, pentru că e un narcisist și găsește satisfacție narcisistă în a-l abuza pe Colin, și excitație în faptul că lui Colin îi place să fie abuzat. ”Ce mă fac cu tine?” ”Tot ce vrei”.
Sună romantic, dar e un imens pericol acolo. O relație BDSM sănătoasă e un dialog: există limite ale abuzului, pentru că un dominator nu uită nicio secundă că submisivul e totuși un om, iar submisivul are safewords la dispoziție, să oprească abuzul când încetează să mai fie fun.
”Tot ce vrei” e o afirmație periculoasă. Să renunți la orice limită e ca și cum te arunci în fața trenului și speri să nu te calce. Dar ”tot ce vrei” e afirmația de care un narcisist precum Ray are nevoie, să facă din Colin sclavul absolut, pe care îl pune să facă toate treburile din casă, să doarmă pe jos și, pe scurt, îl tratează mult mai umilitor decât pe câinele personal.
Dacă Skarsgård nu avea acea frumusețe divină, irezistibilă, care radiază din ecran și te dă pe spate cu picioarele larg desfăcute, reacția firească ar fi fost „cine plm te crezi”. De la un nivel de abuz, reacția ta ca om din public, chiar cu kinkuri BDSM, e tot „cine plm te crezi”. Pentru că Ray uită că BDSM e un roleplay, și îl transformă într-o interminabilă tortură.
Dar – și aici o să fiu cinică – aparent de această tortură are Colin nevoie pentru a ajunge să se înțeleagă pe sine, să-și definească limitele și să înceapă să trăiască asumat și cu inițiativă personală.
Nu voi spoileri continuarea, deși mi-ar fi plăcut să analizez personajele până la capăt – deja văd trei assholi răgind în secțiunea de comentarii că am spoilerit câte ceva, și știți ceva, nu vă pune nimeni să citiți, deci, sugeți-mi-o cum i-o sugea Colin lui Ray – dar recomand călduros filmul tuturor persoanelor care nu știu să-și negocieze limitele personale.
În cinematografe din 9 februarie.
***
Îți place să citești aceste articole? Poți ajuta în mod direct la scrierea lor. Iată cum.
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da follow pe Facebook şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Sh*t They Say