Mitul trist al siguranţei

Ieri m-a scos una grav din sărite. Îmi trimite un mail lung ca o zi de post despre cum e într-o relație incredibil de toxică, cu unu etern gelos și suspicios, genul care te agasează mereu cu bănuieli stupide, dar stă în ea „din nevoia de siguranţă”.

(Şi, după ce petrec douăzeci de minute citind văicăreli, la final mă ia cu: „nu mă pune la poşta redacţiei că nu vreau să-mi expun problemele public, scrie-mi privat dacă ai sfaturi”.

Nu, nu te pun la „poşta redacţiei”, te pun la „scroafe misecuveniste care nu se prind că nu-s terapeutul lor plătit, că nu le datorez nici o secundă din timpul meu, şi că această rubrică e creată să recompenseze loialitatea de cititor, nu să încurajeze milogeala de timp şi atenţie.”

Dar nu ăsta e subiectul prezentului articol. E doar un scurt public service announcement: Sau vrei la poşta redacţiei, sau NU trimiţi mailul from the get go şi nu îmi arestezi timp privat cu problemele tale. Nu sunt mama dolores a internetului şi nu-mi propun să devin. Sau, na, de la un anumit nivel al donaţiilor pe Paypal în sus, putem negocia, dar oricum, cu bani găseşti şi un terapeut calificat.)

Acum că am lămurit această mică paranteză, hai să trecem la termenul care mi-a zgâriat retina: siguranță.

Oamenii iau cele mai stupide, limitative și contraintuitive decizii în numele unei iluzorii siguranțe.

Stau de vorbă zilele trecute cu un puști cu vizibile înclinații artistice. L-au dat părinții la facultate la drept. Deși n-are nici o treabă cu legile și, dintr-o discuție superficială, îi e clar oricui că nu are tangență cu domeniul. Că nu vezi urmă de pasiune față de domeniu.

Părinții l-au convins să facă această facultate, pentru „siguranţă”. Ce siguranţă, pe o piaţă unde sute de absolvenţi de drept de la stat şi privat apar în fiecare an, şi majoritatea nu vor practica niciodată? Unde singurul liant dintre tine şi domeniu e fie ambiţia dublată de pasiune şi dedicaţie, fie o sumedenie de pile ale părinţilor tăi?

Exact ca individa cu mailul, o grămadă de oameni se complac în relaţii oribile, pentru „siguranţă”. Exact ca băiatul cu dreptul, nenumăraţi tineri dau la facultăţi care nu-i inspiră, doar pentru că au auzit părinţii că „se fac bani”.

Şansa ta să faci bani ca absolvent, doar pentru că cel mai tare avocat din oraşul tău de milionar e similară cu a-ţi baza succesul unui eventual debut în muzică pe faptul că Michael Jackson a devenit vedetă la 5 ani. Total aleatoriu, total fără legătură.

Siguranţa e inexistentă în ambele categorii de cazuri, dar mitul siguranţei îi bagă pe oameni în nişte jocuri la care au pierdut încă dinainte să înceapă partida.

Şi ce vrei să spui, Lorena, că nu există siguranţă reală?

Ba da. Singura formă de siguranţă reală e stabilitatea ta mintală şi capacitatea de a cădea în picioare. În rest, joburile vin şi pleacă, iubiţii vin şi pleacă, şansele vin şi pleacă, iar domenii spre care te-au mânat părinţii cu joarda devin necompetitive în câţiva ani. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-i pe toţi inginerii rămaşi şomeri după revoluţie.

Sigur, nici stabilitatea ta mintală, respectiv capacitatea de a cădea mereu în picioare nu sunt 100% sigure; dar sunt unica formă de siguranță care depinde integral de tine.

În rest? Să cauți siguranța în relații abuzive și toxice e o prostie cât casa poporului. Relația abuzivă și toxică e prin definiție nesigură. Nu numai prin faptul că nu te bazezi pe ăla cu nimic niciodată, ci mai ales prin faptul că eterna umilire, ploaia de insulte, abuzul verbal îți erodează siguranța de sine mai mult decât un celibat pașnic, de om împăcat cu sine.

Să cauți siguranța în domenii de muncă cu care nu ai nimic în comun e o condamnare la plictis și blazare. De ce să faci asta la 18 ani, când realmente ai toată viața înainte, zero obligații, impozite de plătit, copii de întreținut și alte pietre de moară care să te lege de glie?

Când te presează părinții să dai la drept, ASE, sau orice altă facultate cu reputație de mină de bani, ar trebui să existe un înger bun care să-ți zică: Stop. Te vezi făcând asta opt ore pe zi?

Că dacă răspunsul e „parcă nu”, poate mai munceşti un an-doi în diverse joburi mai modeste şi experimentezi ipostaze de viaţă care să te ajute să descoperi la ce eşti bun cu adevărat.

Oricum, în România, facultăţile sunt mai mult uzine de diplome, decât locuri care să te înveţe concret ceva. Fă una care să ducă spre genul de job pe care te vezi făcându-l cu drag, chiar dacă nu e „meserie bănoasă”.

Nici o meserie nu e bănoasă în sine, de la început. (Dacă nu e taică-tu super pilos şi nu te plasează în ceva job de vis, dar care dispare din secunda în care i se întâmplă ceva lui taică-tu. Că asta fac oportunitățile apărute pe barba și reputația altora. Se fac nevăzute de cum rămâi singur.)

Și atunci? Cum rămâne cu siguranța?

Simplu: N-o mai căuta în exteriorul tău, ci încearcă să ți-o zidești pe interior. Între timp, muncește, să ai din ce trăi, și să-ți formezi exercițiul independenței și al responsabilității umane. Astea, da, sunt sigure. Restul proptelelor: o iluzie fără bază.

Iar dacă vrei să te combini cu unul sau cu una: fă-o pentru starea de bine pe care ți-o inoculează, pentru armonie, pozitivitate și tot ce reprezintă el sau ea ca plus față de ce erai tu singur/ă. Sigur, nici astea nu sunt obligatoriu eterne sau nemărginite, dar sunt mai apropiate de noțiunea de siguranță decât orice cramponare disperată de cineva care-și deșartă veninul spre tine.

Fii propria ta siguranță. Orice altă formă de siguranță e o utopie.

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram. Sau, mai nou, devino parte a comunității mele pe Reddit.

Ce le-a fătat mintea

You may also like...

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this:
Advertisment ad adsense adlogger