Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimi(te)ți problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.
Sau în consultaţie privată remunerată.
Subliniez: dacă NU vrei să scriu despre, NU-mi trimite o poştă a redacţiei cu amendamentul “dar vreau răspuns privat”, după ce am citit un întreg roman fluviu. Există două opţiuni: vrei formatul ăsta, sau îmi recompensezi timpul. Merci de înţelegere.
Scrisorica de azi spune aşa:
***
Dragă Loredana,
(cine e Loredana? – notă LORENA)
Sunt împreună cu soțul meu de peste 10 ani, dar dinamica relatiei noastre s-a schimbat in ultimii 3 ani. Am ajuns, printr-o circumstanță nefericită, să locuim în casă cu fratele său single care 35 de ani, e fără și…omniprezent. Eu sunt extrem de inhibată, vigilentă și mi-e groază să ies din cameră… pentru că acest om nu înseamnă nimic pentru mine și îl simt ca pe un intrus. Casa aparține atat soțului meu, cât si fratelui său, soțul meu are vo’ 90%, fratele său 10% deoarece cam atat a fost investitia sa in casă. Eu cu soțul meu ne-am înțeles foarte bine, până după ce am sfârșit toți trei într-o casă. Eu nu mai am liniște cu acest om lângă mine, pur si simplu maă simt mereu încordată, nervoasă și simt că nu este firesc.
Problema este că soțul meu nu vrea să îi propună să se mute, zice că îi e rușine și milă de el, că nici nu se poate întreține singur (nu înțeleg de ce nu are job, e sănătos din câte știu eu, joacă jocuri video toată ziua).
Soțul meu mai spune că părinții lor au fost dați afară din case de către părinți pe vremea când erau copii – deoarece erau mulți și săraci, și el știind istoria părinților lor, nu vor să se “dea afară din casă unul pe altul”.
Dar eu nu consider că “se dau afară”. Eu consider că e normal ca cel care nu produce să stea pe parcela lui și in casa lui mai mică, nu să stea ușă în ușă cu fratele său și soția lui. Am propus să îl despăgubim, să îi dăm partea lui de bani reprezentând valoarea lui de casă, dar soțul meu nici nu vrea să audă. Îl văd că suferă, dar mă întreb, cu mine, cu noi ca și cuplu cum rămâne?
Soțul meu spune că exagerez, și din ce mai nefericită și inhibată sunt eu, din ce mai mult soțul meu parcă se apropie sufletește de fratele său și de familia lui.
Mi se pare că ori accept, ori plec. Nu îi va propune nimic fratelui său pentru a ne lăsa pe noi în casă.
Mie mi se face rău de la stomac (FIZIC) să aud această persoană în casă, pentru că îmi simt spațiul invadat.
Merg și la psiholog. Am 33 de ani, îl iubesc pe soțul meu, dar starea mea ne alterează relația, eu nici să dorm nu mai pot.
Aș vrea să vorbească bărbătește cu fratele lui, căci eu sunt dispusă să fac un împrumut bancar să îi dau, să plece. Dar soțul nu vrea banca deoarece este dobânda prea mare.
Eu mă pot vedea cu acest om in weekenduri, ca familia, dar 24 din 24 de ore ușă în usă cu el este groaznic. Și știu cumva în sufletul meu că el aici va rămâne – plus că este favoritul familiei intr-un fel deoarece el este, deschid citatul:
“săracul de el, că e vai de el, dă-i pace săracul că nici de lucru nu are, măcar o fată dacă ar sta cu el”.
Am încheiat citatul mamei lui.
Mă doare gândul să ma mut în chirie cu soțul, noi am lucrat aici la casa mult, mai ales soțul meu in primul rand. Parcă nu imi vine sa cred cât de tolerant este soțul meu și nu i se pare anormal. El zice că “suntem o familie” și să nu il pun să își renege familia. Dar eu nu îl pun să facă asta, dar m-aș aștepta ca eu, soția lui si viitoarea mamă a copiilor lui (teoretic), să putem fim intimi în cuibul nostru.
Soțul consideră că dormitorul e cuibul, si deci avem cuib, nu toată casa e cuibul.
Noi am trăit câțiva ani singuri şi a fost minunat, dar am zis să ne retragem la casa noastră ca a fost destulă vacanță și chirie câțiva ani. Nu m-am gândit nici eu, nici el câ fratele său va veni aici.
Mi se frânge inima, dar nu mai am liniște și nu înțeleg cum soțul meu poate fi atât de moale. Eu mă simt prost să îl presez pe subiect, dar el vede cât sufăr și mi-a zis să “mă gândesc bine ce vreau” căci nu vrea ca eu să mai sufăr. Mă doare inima să plecăm în chirie din cauza asta, după 10 ani împreună, eu și el ne gândeam să prindem rădăcini la casa noastră.
Mă frâng căci mă gândesc să îl părăsesc. Oare exagerez? Eu nu sunt genul să fiu singură, îmi place în relație și să am un bărbat aproape.
Atunci când îmi bubuie capul de tensiune, recunosc că mă întreb; oare există iubire după 33 de ani? Oare mă mai găsesc cu cineva să mă potrivesc în vorbă și în port, în suflet, în sex, în nesex, în finanțe, în valori, în mâncare? Soțul meu nu bea, nu are vicii, e curat, îngrijit, frumos, respectuos, deștept, bun și prezentabil. Dar nu mă mai pot bucura de el cu fratele său lângă noi – care e foarte diferit față de el. Simt că îl trădez pe soțul meu că mă gândesc la asta, la o eventuală despărțire, dar nu mai suport situația, simt că ajung la capătul puterilor.Nu așa mi-am imaginat că va evolua dinamica noastră.
Așa că da, încep să am fantezii în afara relației căci mă cuprinde neputința și o depresie îngrozitoare. Nu îmi e rușine să spun că îmi este teamă de singurătate și vreau să trăiesc în cuplu, așa îmi place mie – cu cineva alături de care să existe pace și liniște. Dar îmi este groază să ies, după 10 ani de cuplu, “pe piață”, deoarece da, mă tem de eșec. Și cumva, îmi este și silă să mă gândesc că pune mâna pe mine “un nepotrivit”. Exagerez? Identific bărbații simțiți cât de cât bine, dar da, nu sunt mana omida până la urmă. Să cunoști un om durează.
Soțul meu încă muncește activ la casă, îmi face acum un dormitor la etaj că să nu mai fiu atât de aproape de fratele său. Atât de frumoasă este camera nouă, o facem împreună și mor de drag cât de bine ne înțelegem și pe design și tot.
Dar când mă bucur mai tare, îmi vine să și plâng pentru că deși face această cameră la etaj, fratele său este TOT AICI ÎN CASĂ, iar pe mine în continuare se ridică părul la gândul că dau ochii cu el pentru următorii 100 de ani când ies din baie, că mă întâlnesc cu el la bucătărie, că poate va avea și el femeie și poate chiar copii aici – în viitor.
Simt că am o bipolaritate de moment, căci mă bucur de soț, și în același timp sunt furioasă pe el căci nu discută cu fratele său pe tema relocării. Acesta nu este “dat afară”, este vorbit omenește.
Familia mea extinsă lucrează în avocatură, mie aceste discuții mi se par normale, iar faptul că soțul meu și familia lui se ascund după deget pe aceste teme, îmi dă tensiune, mi se pare o copilărie și o tâmpenie căci trece viața aiurea și noi tăcem bubuțoi ca să nu supărăm pe unu și pe altul.
Ce părere ai, iar voi, dragi cititori, ce părere aveți? Exagerez eu? Ori schimbă el tabăra sufletească și se mută la fratele lui și la familia lui? Eu asta simt, ce altceva să simt dacă el nu deschide subiectul cu ei/el? Este atât de nefiresc să îi pretind spațiul nostru personal? (și să-l despăgubim pe fratele său?). Este timpul să plec din relație? Este multă tensiune și îmi fac rău atât mie, cât și soțului deoarece el este foarte trist când mă vede în această depresie și crispare pe care nu le mai pot ascunde. Dar deși mă vede astfel, nu face niciun pas către fratele său pentru a discuta o eventuală mutare, în schimb, imi zice mie “să mă gândesc bine ce vreau”.
Eu cu soțul o ducem bine financiar, muncim amândoi, dar nu atât de bine încât să putem cumpăra o nouă proprietate (fie pt noi, fie pt fratele său). Dacă mi-aș permite, ACUM aș lua una. Dar cumva tot m-ar râcâi pe inima…de ce nu-mi ține sau nu NE ține partea, nouă ca și cuplu. Nici măcar nu-i propune, nu-l întreabă dacă ar vrea, cu ajutorul nostru, să se mute. Mă întreb uneori dacă soțul meu nu cumva a evoluat să stea cu mine din conveniență, adică dacă vrea ca eu să-i fiu bagaj – bine, dacă nu, pot să plec. Mă încearcă această senzație uneori, că ori stau unde și cum mă pune, ori…pot alege să părăsesc incinta.
Fără să mai intru-n detalii spun că soțul meu e “destul de confident că in vo’ doi ani ne vom putea lua o casă nouă, ca atunci va putea el financiar”, dar nu poate să promită asta căci nu se știe cum evoluează jobul lui.
Să mai stau doi ani pentru o “posibilitate”? Mi se pare că mă pierd pe mine în așteptarea asta, că mă frâng. Iar sănătatea mea mentală e subțire ca frunza.
Plec? Stau? Ce fac? Ce facem? Ce-ați face?
X.
***
Dragă X.,
Eu te înţeleg. Nici eu nu suport să mă întâlnesc cu intruşi în bucătărie, baie şi aşa mai departe, de aceea locuiesc singură într-o garsonieră închiriată. E forma de viaţă care se potriveşte cel mai bine cu cine suntem noi, şi cred cu tărie că nu avem de ce să ne cerem scuze pentru cine suntem şi nici să ne justificăm prea mult.
Înţeleg, mai departe, cât te poate irita o povară masculină de 35 de ani, gamer înrăit de dimineaţa până seara, care nu dă un ban în casă, dar îţi bea toată cafeaua şi-ţi fumează toate ţigările, şi tot tu trebuie să ieşi la Mega să mai faci aprovizionarea o dată. Been there, done that, never again.
Ceea ce tu nu înţelegi, însă, e legătura fraternă dintre soţul tău şi fratele lui. Soţul tău nu simte ca tine, el nu vede o problemă în faptul că fratele e cu voi, dimpotrivă, preferă să-l aibă sub monitorizare directă, pentru că aşa, ratatul nu creează alte probleme mai dificil de rezolvat, gen o chirie undeva şi restanţe de sute de milioane de lei.
Tu gândeşti doar pentru tine, el gândeşte din punctul de vedere al întregii familii, pentru ei ratatul e o problemă şi, împreună, au decis care e cea mai ieftină modalitate de a rezolva problema. Îl ţii acasă la tine, îi cumperi tu mâncarea şi-l întreţii, şi măcar aşa, nu se droghează, nu face tâmpenii majore şi nu ne creează datorii şi obligaţii dracu’ ştie pe unde.
Soţul tău nu e moale. Ca dovadă că are iniţiativa să te mute pe tine la etaj, să-ţi facă dormitor acolo, respectiv să-ţi spună în faţă să te gândeşti ce vrei să faci. Îţi traduc eu ce înseamnă să te gândeşti ce vrei să faci? Înseamnă că preferă să renunţe la tine, decât la obligaţia dată de părinţi de a-i purta de grijă loserului.
Ce trebuie tu să faci e să-ţi asumi lucid că timpurile frumoase în doi au trecut, iar pe soţul tău nu-l interesează nici cât negru sub unghie să le aducă înapoi. Prin urmare, şterge cu buretele partea asta, şi evaluează-ţi lucid opţiunile prezente.
A) Te muţi la etaj, ceri să-ţi facă şi o mică bucătărie şi baie la etaj, te închizi acolo şi nu te mai interesează parterul, e problema lor. Şi exprimi asta foarte clar, inclusiv de faţă cu loserul, pentru că politeţea ardelenească e un mare defect care ne trage tot pe noi în jos, lăsându-ne pradă nesimţirii celor care nu citesc aluzii subtile, de aceea, există şansa ca loserul să nici nu ştie că e în plus.
B) Te desparţi, dar tu nu vrei asta, cum ai spus; încă îl iubeşti pe soţul tău şi nu îţi doreşti pe altcineva. Deşi, sincer, dacă acumulezi frustrări legate de ratat, în doi ani o să ajungi să-l urăşti cu sete, pentru tot ce ai expus în acest mail. Nu, în doi ani nu veţi cumpăra casă în altă parte, ştii şi tu asta. Aia e casa voastră şi îl ţineţi pe loser, pentru că e rezolvarea convenabilă, iar din punctul de vedere al familiei, problema eşti tu, nu el.
C) O variantă la care nu te-ai gândit, dar e o rezolvare de tip împăcat şi capra şi varza, e să-i spui soţului tău că nu mai vrei să trăieşti nici o zi în plus cu ratatul sub acelaşi acoperiş, că îţi face rău fizic, şi te vei muta tu într-o garsonieră în oraş, temporar, până-l rezolvă pe loser. Nu e un divorţ. E binevenit să vină să te vadă când vrea. Dar tu vrei linişte şi alegi liniştea până la noi măsuri. Îţi alegi o garsonieră comodă, te muţi acolo şi aştepţi. Aşa vei avea şi relaţia cu el mai departe, şi distanţare faţă de ratat, şi aşa vei crea o presiune reală să se întâmple ceva. Te previn, există riscul ca acest ceva să fie divorţul de tine, dar măcar scapi de animal.
Ce aş face eu, odată mutată în garsonieră, ar fi să mă dau un pic dificil de găsit, să fie clar că e o pedeapsă pentru că mi-a băgat pe gât o gioarsă de om fără să mă consulte şi că nu ţine cont de nevoia mea de linişte. Dar hey, eu sunt bitchy din naştere. Tu poţi pur şi simplu să te muţi, iar dacă vrea să te vadă, să vină în vizită.
E posibil ca această distanţare să alunge rutina din relaţie şi să-l ajute să înţeleagă că nu eşti câştigată la belciuge, şi că trebuie să te simţi bine şi tu acasă, nu doar el şi ai lui. Sau e posibil ca, odată plecată, să îşi dea seama că îi place viaţa de burlac. E o decizie riscantă pentru relaţie, dar totodată una în care îţi regăseşti echilibrul şi ieşi din cercul vicios al toxicităţii familiale: cel în care tu reproşezi ceva concret, iar bărbatul te acuză tot pe tine că te repeţi şi eşti cicălitoare, ÎN TIMP CE nu face nimic să rezolve problema expusă de tine. Fiindcă, pentru el, nu e o problemă.
Sper că ţi-am oferit o soluţie cât de cât aplicabilă. Şi nu, cât timp nu iei o măsură de acest tip, ratatul nu pleacă nicăieri şi nu prea ai ce face în privinţa asta, regret să ţi-o spun.
Cu prietenie,
Lorena (NU Loredana)
Learn my name right, bitchez!
***
Acest site îşi poate continua activitatea doar cu susţinerea cititorilor. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe Tiktok.
E clar ca soțul tau nu pune relatia voastra pe primul loc. Tu de ce ai mai face-o? Pune-te pe tine pe primul loc, indiferent cum decizi sa faci asta. Ai zis si ca ai fantezii inafara casatoriei, deci pe undeva ceva oricum nu merge. Si crede-ma, ca fanteziile alea nu o sa dispară nici cand o sa va mutați singuri.
Apoi, da, exista dragoste la orice varsta, dar o sa observi ca o sa fii mai putin dispusa sa accepti mizerii din partea partenerilor. Lucrurile pot fi chiar mai interesante, dupa ce deja ai trecut de o casnicie. Ideea e sa ai rabdare sa stai o perioada tu cu tine, sa vezi ce iti doresti tu cu adevarat.
Nu te panica.. In fond si la urma urmei tu esti cea care decide. Chiar si acum, căsătorită fiind, poti sa impui alte limite si sa te pui pe tine pe primul loc.
Am scris ce poate să facă.
Înțeleg foarte bine situația în care se află cititoarea pentru că mă confrunt cu ceva foarte asemănător acum în viață. Doar că eu sunt de partea cealaltă, fratele meu locuiește cu noi de câteva luni. A fost o decizie luată în comun, nu am impus asta partenerului meu, pentru că mi se pare o chestie de bun simț și respect, lucruri de bază într-o relație. Dacă ar fi zis nu, mi-ar fi fost greu din punctul de vedere al relației cu familia, m-aș fi simțit vinovată față de fratele meu, dar în același timp am setat și o perioadă de timp în care, dacă situația fratelui nu se schimbă (e o situație puțin diferită, el are 22 de ani și e la a treia facultate, niște probleme psihice, nu foarte grave dar există, dar profilul este tot același, îl văd ajungând la 35 de ani jucând jocuri toată ziua și atât. Ideea familiei noastre era să îl ajutăm cât putem ca să nu ajungă în punctul acela), nu va mai sta cu noi pentru că ar fi clar că nu este motivat să se schimbe, și nu are sens să suferim și noi în timp ce el nu face nimic. Zilele astea a venit și acel punct, după primul semestru la facultate și nici un examen luat, plus o criză de nervi la pachet (cauzată de acele probleme psihice pentru care urmase un tratament, dar a decis de curând să îl întrerupă, pentru că “îi face rău”. Clar nu îi făcea, pentru că era mai bine vizibil pe tratament.) A fost foarte greu să decidem cum vom aborda problema plecării lui cu el, am vorbit și cu părinții în prealabil, am fost la o plimbare lungă cu partenerul și am discutat toate scenariile care s-ar putea desfășura. Și apoi am avut discuția, care a decurs mai bine decât ne-am așteptat, a zis că are posibilitatea de a se muta într-o cameră disponibilă în apartamentul unor amici și că se gândea și el la asta, nu se aștepta să stea la noi pentru totdeauna. Ideea la care voiam să ajung, după ce m-am descărcat și eu spunându-mi povestea, e că nu este ok să pui familia înaintea partenerului de viață. Da, este perfect normal să vrei intimitate de cuplu, sau intimitate singur. Pentru că tu ți-ai ales partenerul, familia nu ai ales-o, e cu bune și cu rele și cu multe lecții de viață, și a-l pune pe el pe locul doi e să te pui pe tine și alegerile tale pe locul doi. În schimb, nu poate fi negată influența imensă a mentalității în care mulți am fost crescuți, cea în care părinții trebuie venerați de copii, familia (de sânge) e sfântă și trebuie să faci orice pentru ei, să te sacrifici pentru binele comun al familiei. Asta l-a distrus pe tata, de exemplu, și în consecință ne-a făcut rău mult și nouă, copiilor. Eu știu că trebuie să aleg mai bine decât părinții mei, dar nu toți sunt capabili să își depășească “programarea” de cum au fost crescuți. Soțul tău pare să fie din a doua categorie, și e foarte greu să te lupți cu asta. Practic, nu poți, pentru că doar el poate face asta, și deocamdată nu pare să vrea. Situația de la sine nu se schimbă și, din păcate, opțiunile tale pentru schimbare sunt toate dureroase. Dar dacă dai la o parte iluziile și lași doar faptele să vorbească, și vizualizezi cum va arăta restul vieții tale în scenariile posibile (dar mai ales probabile), vei găsi alegerea cea mai puțin rea pentru tine, măcar prin eliminare dacă nu în mod clar. Îți doresc mult succes și în alegeri și în rezultatul lor.
Lorena, îți mulțumesc pentru rubrica asta, este foarte interesantă, o citesc tot timpul cu curiozitate și de obicei sfaturile tale sunt foarte corecte și folositoare.
excelent comentariu, bravo.
Daca nu vei pune acum piciorul in prag, vei ramane pe cap cu cumnatul si ,daca gamer-ului ii trece prin cap sa se insoare,vei fi obligata sa convietuiesti și cu nevasta sau copiii acestuia.Imi pare foarte rau ca treci prin asta si e pacat sa divortezi din cauza acelui ratat.Eu cred ca sotul tau te iubeste foarte mult, insa se afla intre ciocan si nicovală.Iti doresc ganduri bune ,decizii corecte si o solutionare a problemei fara a ajunge la divort!
Mie mi s-a aprins un beculeț la: “Casa aparține atat soțului meu, cât si fratelui său, soțul meu are vo’ 90%, fratele său 10% deoarece cam atat a fost investitia sa in casă.”
Din această frază eu înțeleg că v-ați mutat în casa părintească. Părinți sunt decedați, sau nu? Aveți acte pe casă, pe cei” 90%”? Aici e o discuție, între moștenitori se împart lucrurile egal. Ați păstrat toaaaate dovezile investiției în casă? Sunt atatea stegulețe rosii aici încât e amuzant.
Nu am toate datele problemei ca să scriu un text lung, dar cred că sunt probleme mult mai mari sau se vor ivi probleme mult mai mari. Succes.
emotional sau nu si mie mi-a atras atentia asta cu 90-10%. Asta declara scriitorul, in realitate probabil este doar casa parinteasca care se cuvine legal ambilor frati, iar sotul acestei doamne a luat de unul singur (sau incurajat de cineva din familie) decizia sa o renoveze astfel incat sa poata declara ca o detine 90%. Legal ma indoiesc ca are vreo insemnatate asta cu renovarea. Povestea e departe de a fi amuzanta si din pacate estenta din ea este si des intalnita.
Lăsând la o parte comentariul meu neinformat și emoțional de mai sus, Lorena ți-a expus variante de a ieși din situația asta, într-un fel sau în altul.
Probabil ca 90%-10% sunt proportiile pe care le simte ea ca fiind juste dpdv al implicarii celor 2 asupra casei, renovari, mobilare etc. In acte, probabil ca e vorba de 50-50 sau ceva de genul. Cu alte cuvinte, sperau sa isi faca cuib intr-o casa care nu este doar a lor. Ghinion, cum ar spune seful statului.
Problema in situatiile ca asta este ca partenerul nu intelege o chestie: familia si partenerul sunt 2 lucruri diferite, dar la fel de importante, nici una neputand fi mai presus decat cealalta. Nu poti renunta la un frate pentru sotie si nici invers.
Asadar, intr-o astfel de situatie e total neproductiv sa pui presiune pe partener pentru a rezolva problema. Nu se va intampla nimic si nu vei face decat sa strici relatia.
Mai productiv ar fi sa transeze ea insasi problema, intre 4 ochi cu cumnatul, explicandu-i cat mai obiectiv si elocvent si cat mai putin emotional ca acest aranjament al traiului in 3 nu functioneaza pentru toti si ca trebuie sa ajunga la o rezolvare. Din moment ce el nu are de nici unele, rezolvarea nu poate fi decat una singura. Cei doi soti sa il sustina si sa il ajute sa isi gaseasca un job, iar in momentul in care are un venit, sa il despagubeasca pentru partea lui de proprietate si sa il ajute sa isi gaseasca un loc al lui. Suna complicat pentru ei, dar…asta inseamna familie.
Rezumând, soțul tău e pâinea lui Dumnezeu, iar fratele lui are drept legal la 10%, adică tot are dreptul să stea în casă.
Discută ferm cu el și vezi ce iese. El e deja pe jumătate dispus să facă eforturi să fii bine, cu camera aia la care lucrează.
Sfatul meu e să nu ajungeți la divorț
E mai bine să divorţezi decât să înduri ceva ce îţi provoacă rău fizic.
Oi fi eu mai ciudata, dar nu pricep dilema. Pentru mine, prioritatea sunt sotul meu si copilul meu, nu mama, tata, sora, soacra (aici nu ma refer la situatiile nasoale de abuz din partea partenerilor de viata). Daca sotul meu nu ar vrea sa stea in aceeasi casa cu un membru al familiei nu l-as pune in situatie, punct. Deci daca fratele nu e pe usa afara (si hai sa fim seriosi, exista modalitati de a-l ajuta) inseamna ca nevasta e de umplutura (sorry!). Eu cred ca loserul isi rade pe sub mustata zilnic de naivitatea ta. Esti tanara, nu aveti copii, gaseste-ti unul care sa te respecte. Pun pariu ca si gatesti pt amandoi, speli hainele dupa amandoi, etc. Dar vezi sa iti asiguri macar garsoniera. Hai succes!
Pentru tine. Dar iată că alţii au alte priorităţi.
Problema acolo e că acel frate are și el drept legal asupra locuinței, e mai complicat
“Cei doi soti sa il sustina si sa il ajute sa isi gaseasca un job…” Deci nu… e sanatos? Pa, descurca-te fraiere, esti mare, vorba aia.
Nu cred ca e de datoria nimanui sa sustina financiar un handralau iresponsabil. Iar “painea lui Dumnezeu” e ori un mototol ori char vrea divort si nu stie cum sa faca alfel. Hai ca numai ma enervez citind. Lorena esti minunata, ador raspunsurile tale.
De acord cu Lorena aici. Cumva si eu sunt intr-o situatie similara, si fratele meu artist – editor se incadreaza cumva in aceasta categorie. Am grija de el si de taica-miu, dar stau in alta casa, nu generez interactiuni inutile, practic imi asum ca e familia mea, nu o sa ii las niciodata pe strada dupa cum probabil ar merita. Cumva familia mi-a lasat mie tot, cu o conditie tacita ca sa am grija sa nu ajunga pe drumuri. Castig si foarte bine si ma asigur ca nu rup de la gura copilului ca sa dau familiei. Chiar daca lorena zice sunt loser si rupt in gura, imi permit sa ii tin si pe cei doi, desi clar nu ar merita nici unul.
In 2011 ii gasisem artistului un job platit cu 6000 de ron in mass-media, banii la timp, pe cartea de munca dar si-a dat demisia dupa 1 an, ca nu avea seful sau viziune si ca isi face el meseria lui.
Parerea mea este ca undeva exista o influenta negativa, maica-sa, taica-su etc, care il tine pe artist in brate. La mine era matusa care l-a adoptat, tot timpul ii tinea partea si nu puteam sa fac nimic. Dupa ce a murit matusa, am intrat foarte dur in el, te angajezi sau iti arunc hainele in strada, scandal doua luni, amenintari ca se sinucide si etc. De 1 an a renuntat la cinefilie, este angajat full time, face ture de 12 ore de noapte pe un job entry level si s-a schimbat mult.
Situatii de genul acesta trebuie rezolvate ferm si fara compromisuri, nu trebuie sa lasi absolut nimic de la tine pentru ca iti vei distruge viata. Parerea mea sa ii zici sotului ca o sa inchiriezi o garsoniera in care te vei muta tu sau el. Ii spui ca intelegi ca nu vrea sa stea pe drumuri, dar nu vei accepta aceasta situatie locativa.
Gigele, vezi că tipa asta e carieristă şi are mulţi bani. Altfel nu putea să-şi închirieze o garsonieră şi era forţată să-l îndure pe cumnat. Faptul că îmi dai dreptate dovedeşte doar cât de clueless eşti în ce aberezi despre femei.