Poşta redacţiei: Părinţii mă presează să fac copii

Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimite(ți) problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.

Sau în consultaţie privată, contra cost.

Mesajul de azi spune aşa:

Suntem două surori, eu am 31, iar sora mea are 23. Eu căsătorită, sora mea cu iubit stabil. 
(mă rog, termenul ”stabil” e relativ, la fel ca și căsătoria sau orice altceva).
Atât eu cât și sora mea am fost extrem de stresate cu învățătura când eram în școală, chiar bătute. În prezent eu am o carieră de care sunt mulțumită, dar care nu are nicio legătură cu dogma părintească. Sora mea e la început de drum în cariera, dar ceea ce face, din nou, este tot pe lângă îndoctrinarea părinților. 
Eu lucrez în marketing, ea la un lanț de fast-food, pe poziții superioare amândouă. Singure ne-am croit drumul. 
Ai mei sunt de ăia care au impresia că legatul de Stat, în ceea ce privește jobul, îți garantează cumva nemurirea sufletului. Parcă nici nu înțeleg că noi avem deja un job. Pe al meu mai ales, nu reușesc să îl înțeleagă. Mereu mă întreabă cu milă dacă am de muncă, iar boceala asta din vocea mamei mă scoate din pepeni. 
Recent, au început amândoi să ne frece la melodie cu făcutul de copii. Jur, înainte de 20 de ani erau disperați ca nu carecumva să facem copii, iar acum sunt disperați că rămânem fără ei. Ne mai și luam câte o bătaie preventiv, deși nu era cazul – dar chiar deloc. 
Înainte să facem 20 de ani, practic, ne băga pe gât cu bocancul să avem o carieră, iar după 20 de ani au început să ne bage pe gât cu bocancul să fim femei de casă, soții cu copii. 
Hai să zicem că într-o situație ca asta, ai vrea totuși să asculți de părinți, să-i faci fericiți – că nah – dacă nu faci ce zic ei, oricum nu te iubesc. Dar cum naiba să asculți, cum să fie ei o sursă de inspirație pt tine când te bat la cap (și cu palma) ani de zile pt a te determina să îți faci o carieră, iar apoi, dintr-o dată schimbă foaie și îți spun să lași cariera și să faci copii – că așa fac femeile serioase. 
Sunt părinții mei – și apropos, chiar speram ca odată cu trecerea timpului să ne mai împrietenim, dar nu am cum. Din ce în ce mai tare îmi doresc să-i trimit de unde au ieșit și să-mi închei orice socoteală cu ei. 
Le cumpăr ce au nevoie, le mai fac câte un moft, le sunt aproape când au o problemă de sănătate, dara ei în viața lor nu mă întreabă dacă eu sunt bine, nici pe mine nici pe sora mea.Nu mă întreabă cum stau cu sufletul, cu sănătatea. dacă sunt bine – mă întreabă, pe un ton certăreț – când am de gând să fac copil – că uite – vecinii au făcut deja. 
Eu nu am nimic cu copii, am nepoți cu care mă înțeleg foarte bine și mi-s dragi la maxim, dar nu simt în mine acest instinct matern, nu simt că trebuie NEAPARAT să am copil ACUM ȘI AICI. 
Și dacă o să-mi doresc la 45 de ani și nu o să mai pot, eu nu văd nicio problemă cu adopția. 

Eu sunt foarte relaxată în privința acestui aspect. Spun cu mâna pe inimă, dacă mâine mor, nu am niciun regret că nu am făcut copil. Nu-i ca și cum țin captivă ceva stafie care vrea să se încarneze și nu-i dau eu voie. Soțul meu gândește similar cu mine.
Eu trăiesc pur si simplu, nu fac rău nimănui, dimpotrivă, fac bine atunci când pot – dar părinții nu văd asta, parcă mereu văd la mine ceea ce nu fac. De abordarea lor ce să mai zic, ba le e milă de mine, ba mă ceartă pe un ton ”prietenesc”, numai nu sunt cu adevărat prezenți pt mine. 
Cred că mai tare ai inspira pe cineva să facă copil dacă ai fi, pur si simplu aproape de sufletul lui/ei, în loc să șicanezi pe această temă. 
Sunt furioasă pe ei, mereu am sperat că până la urmă voi avea parte de ceva prietenie din partea lor, dar nu se arată, simt nevoie să rup orice legătură cu ei, să nu-i mai ajut nici măcar financiar. M-am săturat, simt că îmi vine pe gât, simt că mă îmbolnăvesc în jurul lor. Caut vindecare în jurul lor, dar găsesc doar depresie, mă simt invizibilă ori de câte ori merg acasă. 
Iar faptul că văd că au început să manifeste acest comportament inclusiv la adresa surorii mele mai mici, mă face să ard de nervi. 
Simt o furie crescândă în mine la adresa lor și nu știu cum să fac să ma calmez, să mă detașez de ei, să rup, cum s-ar zice, cordonul ombilical. Uneori îmi vine să dispar (pt ei) pur si simplu, alte ori, îmi vine să să le fac un TedTalk și să-i trimit în împărățiile mamelor lor, căci m-am săturat să-mi injunghie urechile cu așteptările lor, cu nemulțumirile lor la adresa mea, de parcă cine știe ce mama naibii de imoralițăți comit. Uneori îmi vine să comit tâmpenii doar de-a dracu, să le dau motive adevărate de critici. 
Dacă ar zice ocazional, dar nu este o chestiune ocazională, pt ei este deja un stil de viață din a manifesta nemulțumire față de mine (si mai nou de sora mea)
Chiar dacă aș face un copil cândva, nu aș vrea ca ei să pună mâna pe el, nu aș vrea ca ei să se bucure de el. Nu am cum, având în vedere relația noastră. 
Nu pot să mă bucur pe deplin de viață deoarece știu că toate bucuriile mele sunt dezamăgirile lor: munca mea pe care nu o înțeleg și mă privesc cu milă (fucking LOL), animalele mele (iubesc animalele de când am ieșit din *uță, în clasa a patra am dresat câțiva câini contra-cost), muzica, plimbările în natură, călătoriile, fotografia și în fine, îmi place să experimentez, mai nou, cu joburi libere, semi-ambulante sau ambulante: masaj, cosmetică etc, cât să nu mă plafonez într-un singur job. Acest stil de viață mă bucură și îmi vine natural. 
Nu știu cum să îmi scot din minte nemulțumirea lor față de mine. Sunt foarte obosită și m-am săturat să am mereu un sentiment de vinovăție față de ei – pt că nu le îndeplinesc naiba știe ce așteptări. Simt nevoie să-mi revărs nervii peste ei, dar știu că vor fi extrem de răniți și nu știu ce să fac.
Multumesc frumos pt timpul acordat si din nou, nu e absolut niciun stres dacă e folosit sau nu!
O zi bună și weekend liniștit! 

X.

***

Dragă X.,

Nu-i cunosc pe părinţii tăi, dar din ceea ce mi se pare, sunt categoria aia de populaţie care se aliniază fără urmă de discernământ la ceea ce spune opinia publică. În tinereţea lor, partidul comunist voia productivitate mare pe cap de vită furajeră şi elevii, inclusiv elevele, erau biciuiţi să înveţe cât se poate de bine şi să aibă “servici”. Ceea ce, by the way, nu a fost un lucru rău. Odată ce ai un loc de muncă şi un salariu, ai bani să pleci de la un bărbat violent sau manipulator.

Acum, că propaganda rusească şi cea conservatoare americană bagă bani serioşi în a inocula mentalitate retrogradă (“locul femeii e la cratiţă”) în popor, s-au dat după cum bate vântul şi vă freacă şi pe voi la melodie să faceţi acelaşi lucru.

Şi o dată cu conştientizarea acestui fapt, am pentru tine vestea nr. 1: Nu ai o datorie să-i faci fericiţi. Nu cu preţul vieţii şi confortului tău.

Că succesele tale sunt dezamăgirile lor? Ar trebui să te detaşezi şi să ţi se rupă. E viaţa ta, ai o singură viaţă, şi nimic din ce nu acceptă un bărbat, sau rahaturile cu care nu ar fi f*tut la icre un bărbat nu trebuie să accepţi nici tu. Esenţial e să îţi placă ce faci, să te simţi fericită în pielea ta, cine te acceptă cum eşti e binevenit, cine nu, să facă o lungă plimbare spre linia orizontului, şi da, asta îi include şi pe părinţii tăi.

Şi important: să faci un copil e o decizie importantă, care îţi va afecta tot restul vieţii. Unii zic că e ca un full time job, dar eu vreau să-ţi atrag atenţia că un full time job presupune totuşi vreo 16 ore libere pe zi, pe când a fi mămică e 24 – 7 – 365.

Trebuie să hotărăşti asta conştientă de toate eforturile care se impun şi de faptul că nu vrei să fii un părinte iresponsabil, din categoria “lasă, creşte cu ce e în frigider, iar dacă vrea să facă facultate, să se apuce de videochat, că eu nu am pus un ban deoparte pentru viitorul lui / ei”.

În nici un caz nu face copii de gura altora, pentru că nu alţii vor sta treji la 3 noaptea dacă e bolnav copilul şi nu alţii vor da bani grei pe meditaţii dacă se nimereşte să nu fie foarte inteligent. Fă copii strict dacă te simţi pregătită şi asumându-ţi că, din secunda următoare, nu vei mai avea niciodată libertatea de mişcare a unei femei fără obligaţii.

Legat de relaţia cu ai tăi:

Le cumpăr ce au nevoie, le mai fac câte un moft, le sunt aproape când au o problemă de sănătate, dara ei în viața lor nu mă întreabă dacă eu sunt bine, nici pe mine nici pe sora mea.Nu mă întreabă cum stau cu sufletul, cu sănătatea. dacă sunt bine – mă întreabă, pe un ton certăreț – când am de gând să fac copil – că uite – vecinii au făcut deja. 

Asta e o dinamică extrem de toxică şi de misecuvenistă, în care tu ai doar de dat, iar ei, doar de primit. Şi ştii de ce durează? PENTRU CĂ PERMIŢI ŞI PENTRU CĂ PARTICIPI.

Taxează de acum încolo fiecare aberaţie.

Dacă îţi vorbesc de copii, întâi le spui foarte ferm că nu doreşti să faci şi că dacă mai apare subiectul, le închizi telefonul. Apoi, chiar le închizi telefonul.

Dacă încep să ţipe şi să se victimizeze, le spui că, pe viitor, respectul trebuie să fie bijectiv, sau nu va mai exista deloc. Că te-ai săturat să fii luată drept ceva de la sine înţeles şi să fii tratată ca proasta pământului. Şi dacă nu îşi schimbă tonul, le vei închide telefonul. Apoi, chiar le închizi telefonul.

Când oamenii au o atitudine toxică şi misecuvenistă faţă de tine, mai ales când nu fac nimic să echivaleze eforturile pe care le faci tu, traseul: “sunt foarte nice şi caut să le demonstrez că nu merit acest tratament” e ca un acord explicit că te supui acestui tratament.

Traseul de respingere a acestui tratament este: 1. refuzi orice presiune pe teme care nu sunt prioritare pentru tine 2. denunţi instant lipsa de respect când o vezi 3. întrerupi comunicarea abuzivă şi spui: reluăm discuţia după ce meditezi dacă tonul şi atitudinea ta sunt potrivite, iar cererile tale sunt legitime.

Cu unii oameni, versiunea asta soft funcţionează. Cu cei cu care nu funcţionează, întrerupi comunicarea, pur şi simplu. O lună, două, zece, până se prind că obrăznicia nu ţine cu tine şi, dacă te vor în viaţa lor, cu tot ce pui tu pe masă, inclusiv bani când au nevoie, îngrijire în caz de boală şi restul chestiilor, te vor trata respectuos şi civilizat, sau dacă nu, rupem lanţul de amor.

Momentul în care setezi limite ferme misecuveniştilor tăi, fie ei părinţi, iubit / iubită, prieteni sau un loc de muncă, e momentul în care te eliberezi de sclavie şi câştigi putere.

Oamenii rezonabili vor respecta limite rezonabile. Câştigătorii la belciuge vor căuta să le încalce în mod repetat, dar tu vei penaliza instant orice încălcare.

Şi aşa, my little butterfly, vei avea numai oamenii care merită în viaţa ta.

Da, exact ca pe Lorena, o să te înjure toţi narcisiştii, toţi misecuveniştii, şi toate javrele, pentru că o femeie hotărâtă care nu e dispusă să tolereze rahat de la nimeni îi oftică pe ăştia dincolo de raţiune. Faptul că te înjură ăştia e dovada că eşti pe drumul cel bun.

Dar nu uita că TU eşti stăpână pe viaţa ta şi pe resursele tale, şi că nu ai loc decât de oameni care te construiesc, nu de cei care te demolează. De multe ori din pură prostie şi răutate, sau pe criteriul Uite ce fac vecinele. Adică nimic care să aibă vreo legătură cu cine eşti tu, visele sau personalitatea ta.

Sper că ţi-am fost utilă,

Lorena.

***

Dacă ţi-a plăcut acest articol, susţine site-ul cu o donaţie.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.