Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimite(ți) problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.
Sau în consultaţie privată, contra cost.
Mesajul de azi spune aşa:
***
Bună, Lorena,
Citesc de ceva ani blogul tău și îmi plac foarte mult răspunsurile sincere si directe pe care le oferi la posta redactiei.
Astăzi am citit articolul cu mamica care spunea ca prietenii ii reproșează ca nu le acordă același tratament ca înainte de venirea pe lume a copilului.
Situația mea e cumva asemănătoare, dar reversul medaliei.
Cum procedezi atunci când tu încerci sa ții legătura cu prietenii, de la ieșiri, mesaje, telefoane pana la invitații la tine acasă la o poveste dar prietenii încep sa te evite.
Concret, toți prietenii mei au copii, ceva mai mari ce e drept pentru că noi suntem cei mai tineri din gașcă, dar ei au început sa ne evite sau sa ne excludă și când i-am confruntat au venit cu scuza ” Pai aveți bebe mic , nu aveți timp de iesiri” sau veșnicul “nu am vrut sa deranjăm” când ii întreb de ce nu mai acceptă invitațiile noastre.
Când ei au avut copilașii mici, am încercat sa le fiu alături de la ajutor în casa sau cu copilul pana la suport emoțional, pentru ca am realizat cât de grea trebuie sa fie schimbarea.
Cumva, dezamăgirea mea de aici vine și mă simt abandonată, sau mai bine zis, dată la o parte și cumva ma afectează emoțional.
Soțul meu spune ca nu ar trebuii sa ma aștept ca oamenii sa se comporte asa cum am făcut-o noi, pentru că fiecare e diferit, dar, totuși, nu mi se pare corect.
Mulțumesc pentru timpul acordat ai aștept cu interes răspunsul tău.
X.
***
Dragă X.,
Empatizez din inimă cu tine. Ca om care, până pe la 25 de ani, nu știa cum să se facă mai iubit de alții, și se dăruia pe tavă cu totul, am fost în papucii tăi, și niciodată, dar niciodată nu mi-au răsplătit ajutorul cei pe care-i ajutam. Dimpotrivă. Se alcătuia o chestie misecuvenistă și profund nedreaptă în care, de câte ori era nevoie de mine, eram „prietena de încredere pe care mă bazez”, dar eu nu aveam dreptul să cer nimic.
Am făcut la un moment dat curățenie în viață, am parcat toți misecuveniștii pe dreapta, iar acum, am relații tried and tested, cu oameni care nu mă lasă în c**t. Și nici eu pe ei, că știu cum e.
Cel puțin în ce-i privește pe cei de acum, soțul tău cam are dreptate: prinde orbul, scoate-i ochii. Nu ai ce să le ceri. Poate că e și o explicație psihologică acolo: nu mai au chef de copii mici, au rămas cu sechele de la ai lor. Eu, o admit, tind că vizitez doar dacă e obligatoriu cunoștințele cu copii mici, pentru că țipetele de copii mici îmi dau migrenă instant. Voi face copii în ziua când se va inventa versiunea revizuită și adăugită cu buton de „mute” incorporat. Până atunci, cum zicea un alt-rightist în secțiunea mea de comentarii: happy to be single, unmarried, childless și să-mi folosesc uterul ca obiect de design interior, și nu pentru motivul pentru care mi l-a dat ăl de sus. (Alt-rightistul se consultase direct cu ăl de sus, care-i apăruse în conserva de fasole cu cârnați de la Lidl, să-i spună ce utilizare să aibă uterul Lorenei Lupu.) Dar divagăm.
Revenind: da, ai dreptate. Tu ai ajutat și e firesc să-ți dorești să fii ajutată. Din păcate, însă, viața nu funcționează așa. Și nici nu ai cum să te duci cu mitraliera peste ăia, să le zici: V-a convenit, nu-i așa, să vă șterg boracii la c8r, și acum vă dați dispăruți. Ai părea nebună.
Soluția e să îți asumi pierderea, așa cum e. În fond, viața e un joc de noroc. You win some, you lose some. Te împrietenești prin parc cu mămici care au copii de vârsta ta, mai comentezi pe la mine și cunoști mămici care sunt pe lungime de undă cu tine și noii prieteni te ajută să treci peste resentimente. Justificate, desigur. Dar toxice în primul rând pentru tine, că pe ăia nu îi afectează cu nimic.
Nu trebuie să fugărim oameni și nu trebuie să forțăm relații. Cele autentice se întâmplă natural. O să vezi. Săptămâna asta ieși în parc cu ăla mic, și pe o bancă, o să-ți apară o fată frumoasă și bună, cu un zâmbet cald, și în maximum zece minute, veți schimba idei de calmat bebelușul și numere de telefon.
Lasă prezentul să curgă. Uneori, când nimic din ce mi-am propus nu se leagă și lumea își calcă cuvântul dat – vezi, mi se întâmplă și mie, o pagină cu aproape 80.000 de followeri nu e un scut magic împotriva țepelor – apelez la acest principiu buddhist. Meditez, mă relaxez, las frustrarea, nervii, resentimentele să curgă din mine, să nu mă încarc cu toxicitate. Apoi, decid să las prezentul să curgă. Și în gen 2 – 3 zile, sau, uneori, 2 – 3 săptămâni, soluția la problema mea apare de la sine.
Sper că ți-am fost utilă.
Ține niște hugs, pentru că ȘTIU că e frustrant să nu primești ajutor de la cei pe care i-ai ajutat.
Recapitulăm: Meditează, să eliberezi negativitatea; treci peste, let it go, lasă prezentul să curgă. Și vei cunoaște prieteni noi.
Lorena.
***
Dacă îţi plac sfaturile obiective și bine intenționate, susţine site-ul în singurul mod care contează. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Ca mamă de copil de 13 ani, pot să spun, Lorena, că ai dreptate. Posibil ca unul din motivele pentru care sunt evitați este acela că da, copilul e mic și prietenii cu copii mari au cam rămas marcați după ai lor. Și mai e încă ceva. Tu ai trecut deja peste greul cu agitația copilului care nu stă locului și ești ca titirezul după el, nu poți schimba 3 vorbe cu omul cu care socializezi, fără ca a 4a să fie: nu pune mâna/te lovești/vino înapoi etc., etc. Să vezi pe altul făcând fix ce făceai și tu nu demult, te cam trigger-uiește. Dpdv al omului cu copil mare pot spune că e foarte dificil de relaționat cu cel cu copil mic (și nu e vina nimănui, așa e viața) care nu poate fi atent la conversația cu tine sau la tine din motive lesne de înțeles. Asta pt că mie nu-mi mai arde demult de discuții despre papa/caca/somn/perfecțiunea/deșteptăciunea copilului etc., pentru că sunt sătulă și mă bucur intens că mi-am recuperat viața și liniștea, tânjesc după discuții variate cu adulți, despre subiecte de adulți. Uneori ne mai vedem și cu cei cu copii mici, dar rar, pentru că nu mai putem ajunge ușor la un numitor comun, lucru firesc de altfel, cum spuneam, nu e vina nimănui, așa merge viața cu copii mici, doar că noi, ăștia cu copii mari, ca s-o spun direct, ne-am cam pierdut răbdarea, pe care am consumat-o total în anii copilăriei alor noștri.
Poate pentru ei o soluție ar fi ca acum să se apropie de oameni cu copii la fel de mici, deoarece pot empatiza unii cu alții în punctul ăsta al vieții. Nu zic că toată lumea gândește ca mine, nu știu dacă o fi corect sau nu, doar am expus un punct de vedere ca om cu copil mare care cumva se menajează pe sine însuși în punctul ăsta al vieții, își trage sufletul și se recuperează după niște ani grei în care s-a cam pierdut pe sine.
no offence la faza cu *noi astia cu copii mari nu mai putem cu aia mici* astea sunt scuze. si voi ati fost ajutati la randul vostru de altii care probabil erau satui de crizele de bebe.
ca idee ceea ce ai spus si tu Lorena, mamica va gravita in curand in jurul oamenilor care o vor intelege, mai o mamica din parc, mai o prietena care realizeaza caeste nevoie de ajutor.
mi se pare unfair faptul ca toti cei care au fost ajutati acuma intorc spatele. tin minte cel mai frumos lucru legat de prietena mea care avea deja 2 fete mari cand s-a nascut baiatul meu. eram in depresie post partum cand m-au scos afara din casa sa mergem la o aniversare, cu tot cu bebele meu de 3 luni. stiu ca nu am participat prea mult pentru ca trebuia sa alaptez si ma retrageam mereu in alta camera. dar fost un moment “wow” pentru mine cand sotia aniversatului s-a strecurat in camera si mi-a soptit *va fi mai usor, iti promit*,
asadar draga mamica iti trimit si eu multe incurajari, va fi mai usor dupa o vreme. iti doresc putere pentru tine, bebe si sot si rabdare cu pretenii, timpul ii va alege pe cei adevarati!
Ați presupus că am fost ajutați și suntem nerecunoscători. Nu, nu am fost ajutați de abdolut nimeni, eu și soțul am crescut fata singuri, singurei și n-am judecat pe nimeni când toți prietenii fără copii s-au îndepărtat de noi, când până și părinții au fugit de copilul nostru, am înțeles, pentru că știm și am știut mereu că așa e viața, nu e de judecat. Ne-am făcut, în timp, alți prieteni, cu unii din cei vechi am păstrat legătura, am mers înainte cu noile coordonate, pentru că copilul e o alegere personală, cu absolut tot ce vine la pachet, la fel cum și păstrarea prieteniilor este tot o alegere.
tocmai ca ma referam la reciprocitate. da, un copil va fi mereu o alegere personala, la fel si relatiile cu prietenii. eu subliniam ca nu mi se pare cinstit atunci cand tu ajuti pe toti cei ce au nevoie iar cand vine randul tau sa fi ajutata ti se intoarce spatele. din ce am citit mamica incearca sa ii impace pe toti si totusi reactia e una destul de neplacuta. dar din nou vorbesc de reciprocitate. daca ati ales sa nu cereti ajutorul nimanui este alegerea dumneavoastra. asa cum am spus si mai sus timpul obisnuieste sa cearna prietenii.
Eu cred că nu e nimeni de judecat aici. Dacă ai oferit ajutorul, ai făcut-o cu clauze, în ideea că vei avea și tu nevoie mai târziu sau ai făcut-o pentru că ți-ai dorit să ajuți? Dacă pentru ajutor oferit aștepți ceva în schimb, ăla nu mai e ajutor altruist, e tranzacție.
Nu știu de unde ați dedus că nu am cerut ajutorul, n-am zis așa ceva mai sus. L-am cerut, nu l-am primit și, la drept vorbind, nu poți nici propriii părinți să-i acuzi că pleacă în concediu în loc să te ajute pe tine, că și ei sunt tot oameni și au o viață proprie de trăit. Ba chiar mai scurtă decât a ta, în față, deci e normal să profite după ce, la rândul lor, te-au crescut pe tine.
În fine. Mămica e de înțeles, e greu cu copil mic, dar cred că și ea, la rândul ei, trebuie să înțeleagă cam ce am spus eu mai sus: ajutor altruist pentru că ți-ai dorit să faci asta când ți s-a cerut să o faci sau tranzacție?
Se poate intampla din n motive, si nu neaparat oamenilor cu copii. Din pacate, oamenii nu pun mare pret pe prietenii. Nu e ca in filme sau carti. Poti deveni pur si simplu plictisiti de tine, poate nu sufera anumite chestii la tine, poate ca nu tii pasul cu ei, sau poate ca i-ai depasit cu mult si sunt invidiosi. Sau poate au aparut altii mai interesanti, mai bogati, mai colorati, cu barfe noi din alte parti. Din pacate, nu e mare diferenta intre multi adulti si copiii de gradinita. Macar aia de gradinita sunt sinceri. E foarte greu si mereu te intrebi de ce. Stiu prietenii de peste 20 de ani (vacante, revelioane, vizite, iesiri etc), finalizate brusc si chiar agresiv ca au aparut altii mai bogati in peisaj. Am o persoana foarte apropiata a carei foarte buna prietena a rupt legatura cu ea pentru ca cu o seara inainte de a participa la un eveniment al ei de familie a avut un accident de masina (no big deal) dar fiind foarte supersititoasa, a considerat ca ghinionul a venit de acolo si ca e mai bine sa renunte la prietenie, sa nu I se intample ceva mai grav. N-a considerat ca poate un curs de conducere preventiva si niste ochelari i-ar prinde bine. Nici nu ma mir, avand in vedere ce aberatii se scriu pe net. Cu mine personal au rupt legatura prietene bune (am vazut cum se deterioreaza prietenia, cum nu mai putem face planuri, cum mi se arunca tot felul de vorbe, sau o atitudine ciudata, distanta) dupa evenimente pozitive in viata (mutat la casa mea, copil, job nou etc). Si eu sunt invidioasa dar fac eforturi sa nu se vada macar. Pana procesez si accept ideea. Deci sunt n motive si poate niciodata nu afli cu adevarat. Cert e ca nu ai ce face, nu poti controla pe nimeni, dar nici sa spui ca nu te mai implici cu nimeni nu merge, pentru ca vei bloca noi potentiale prietenii. Mai sunt si diferente culturale: cu cat te duci spre sudul europei, prieteniile sunt mai superficiale si mai galagioase. In Nord, oamenii sunt foarte distanti, dar o data ce i-ai apropiat de tine, sunt foarte loiali. Un singur sfat: don’t look back. Daca a ales sa se distanteze (fara a avea un motiv personal – doliu, boala etc), asa va ramane pe vecie.
Si parintii cu copii mici duc dorul discutiilor de adulti, in care sa nu se pomeneasca nici de scutece, nici de care copil e mai mai sau foarte foarte. Doar ca nu toti indraznim sa spunem asta pentru a nu fi catalogati drept “parinti rai” sau egoisti.
Eu iti recomand doar atat – daca vrei ajutor spune-o direct. Cere si vei primi. O invitatie la cafea nu ar trebui sa presupuna babysiting din partea invitatilor, dar daca invitatia este clara atunci poate se vor remedia si relatiile de prietenie.
Cand unui om care are copii mari ii spui direct: “Bre am nevoie de o baie lunga si niste grown-up talk. Dau o cafea/vin. Ai cum sa treci pe la mine?” Vei atinge o alta coarda.
Te cred și empatizez.