Periodic, oferim iubire cititorului nostru. În sensul în care el sau ea, sau chiar tu, de ce nu, ne trimite(ți) problema voastră de suflet pe birou@lorenalupu.com. Noi citim, cugetăm și analizăm, apoi propunem o soluție sau dăm o opinie ÎNTR-UN ARTICOL PE BLOG.
Sau în consultaţie privată, contra cost.
Mesajul de azi spune aşa:
***
Buna seara Doamna Lorena Lupu si mulțumesc pentru rubrica “Poșta Redacției”.
Vă aduc la cunoștință că scrisoarea mea este una tânguitoare și îmi cer scuze pentru acest lucru.
Aparent, am depresie și anxietate. Am fost diagnosticată pentru prima dată în urmă cu 15 ani (acum am 35) și am început să iau tratament. Înainte de tratament am avut cam 3 ani îngrozitori, iar în ultimul an am fost 99% sigură că am să mor, atât de rău mă simțeam: tahicardii, transpirații oribile noaptea, insomnii, coșmaruri și un sentiment copleșitor că s-a terminat lumea, cel puțin pentru mine. Pierderi de memorie, de echilibru. Am crezut că fac Alzheimer galopant, ai să râzi, dar am început să uit ce vorbeam cu oamenii din jurul meu si tot repetam, iar ei se uitau ciudat la mine. Apoi îmi dadeam seamă ce fac și mă umplea groaza.
Vin dintr-un mediu în care am fost bătaia de joc a prietenilor, ba că am țâțe mari (yep), ba că sunt o c*rvă (total nefondat, eram retrasă și timidă, nu mă interesau băieții), ba că sunt băiețoasă (devenisem astfel) etc. Și desigur zvonurile cum că eu am fost o c*rvă au ajuns la urechile alor mei. Părinții mei, mai ales mama, în viața ei nu m-a ascultta pe mine, ci a ascultat lumea. Am primit bătăi și pedepse. Am “fugit” de acasă la 18 ani, mai exact m-am dus la facultate si mi-am gasit un job, am stat singură in chirie. Apoi mama se îmbolnăvise și a fost un calvar mental și financiar. Mama a supraviețuit.
Eu am ajuns la psiholog și psihiatru unde am primit diagnostic: depresie și anxietate. Am primit concediu 3 luni de la psihiatrie, dar la locul de muncă oamenii au aflat și au început să mă privească urât, cu neîncredere. Am avut parte de niște reacții îngrozitoare din partea unor persoane educate, de la care mă așteptam la mai mult. Vorbeau două colege între ele și de față cu mine una dintre ele i-a spus celeilalte: las-o pe asta naibii, nu vezi că nu-i bine la cap? Performanța mea la lucru nu a suferit nicio secundă căci era ceva simplu, însă într-o dimineață am avut un atac de panică atât de intens că am avut o semi-pareză (nervoasă) pe partea stângă de corp, apoi am leșinat și a fost nevoie de salvare, așa s-a aflat de “condiția” mea și că am fost dusă cu salvarea “la nebuni”, adică la spitalul de psihiatrie unde am stat, mulțumesc lui Dumnezeu, doar o oră.
Apoi, fast-forward, l-am cunoscut pe marele EL care mi-a devenit soț. A fost și este un om minunat. Mi-a fost mamă, tată, medic, bucătar, entertainer, de toate. Iubirea a făcut minuni pentru mine și ȘTIU CLAR că medicamentația de la psihiatrie m-a ajutat doar în combinație cu iubirea pe care am găsit-o. A fost primul om lângă care m-am simțit cu adevărat relaxată din TOATE punctele de vedere. Au fost 8 ani în viața mea în care nu am avut nevoie de medicamente deloc, luat doar câte un somnifer când se schimba vremea sau când mă suprasolicitam la muncă (între timp am început să lucrez remote și mi-a plăcut munca mea).
Eu cu EL am avut o perioadă de câțiva ani în care ne-am mutat dintr-o țară în alta pe motive de muncă, dar în final am ajuns înapoi acasă în România. Părinții lui au fost foarte fericiți că ne-am întors și a existat o perioadă în care se tot oploșau peste noi. Pe mine m-a obosit foarte tare, chiar dacă ei sunt bine intenționați, eu am de zile am stat doar cu EL, iar această schimbare mi-a reînceput depresia. Niciodată nu există ceartă la noi acasă, dar eu depun atât de mult efort doar să fiu acolo între ei, adică EL, păriții lui și surorile lui care vin des pe acolo, încât nu mă mai simt eu însămi. Eu mereu trebuie să fiu în starea de complezență și politețe. Nu mă cert nici cu el, fiind familia lui, el socializează mult timp cu ei, dar în acest timp eu stau singură și mă deconectez, mă întristez și mă înmoi, îmi amorțește fața.
Eu nu am nimic cu familia lui, doar că eu nu mai pot trăi MEREU între ei, nu am acea energie. Fiecare are ticul său, unul cântă mereu, unul fluieră în casă, altul lasă păr în toaletă, altul lasă prosopul murdar etc. NU mă mai simt ca acasă alături de EL și asta mă frânge. NU ne permitem să ne mutăm în altă parte și nici nu vreau. Cred că am stat prea mult în această tensiune, din păcate, pentru a putea lua o decizie atât de mare în condițiile în care financiar suntem limitați, iar eu nu mai sunt stabilă mental și emoțional. Mă simt PIERDUTĂ până în măduva oaselor.
Nici din comunitatea de la EL de acasă nu fac parte, nu simt că aparțin. Noi avem un câine bolnav de cancer, foarte bătrân, și îl scot cu lesa, dar fără botniță la plimbări scurte uneori. El e ca o pană, nu mai vede bine, nu aude bine, nu are echilibru bun etc, și vecina a chemat poliția peste noi că nu punem botniță la câine. I-am explicat de ce, dar nu cooperează. În plus, mi-a spus că ” mă cred importantă că-s fata lu’ mama”, deoarece mama are o profesie respectabilă. Eu nici numele acestei vecine nu îl știam, dar ea face investigații pe mine și mă tot vorbește de atunci pe la vecini. Nu o iau vecinii în serios, dar totuși am un sentiment oribil. Iar EL, îmi spune să nu o bag în seamă, că prea pun tot la suflet.
Dar ideea este că m-am întors într-un loc (la el acasă în localitatea lui) de care m-am înstrăinat fără să realizez. Nu îmi mai văd rostul acolo, am acel sentiment că nu mai este nimic pentru mine acolo, că EL e reconectat cu familia sa, iar eu parcă sunt o vinitură.
Am încercat și eu să mă reconectez cu familia mea, dar la mine a fost foarte greu. Am fost plină de furie deoarece eu (cu EL) când am plecati din țară, am zis că nu mai venim înapoi, dar circumstanțele nu au fost de partea noastră. Am vrut să mă reconectez cu mama, dar eram plină de rușine că eram nefericită. Ea mereu mă alunga când eram nefericită ca si cum nu voia să aibe de a face cu mine si cu problemele mele.
Acum după 15 ani, am constatat că ea s-a schimbat mult, am înțeles de ce s-a comportat asfel, așa a știut și i-a fost și ei greu. Am iertat-o in mintea mea cu adevarat. Ea se comportă frumos acum și chiar simt că ține la mine. Dar când i-am spus că am depresie, că am insomnii, că mă doare corpul, a început să plângă grav și mi s-a făcut milă de ea. A zus ca sunt frumoasa, inca tanara si desteapta să imi incep o alta viata, ceea ce ar zice orice mamă (phew). Parcă mă așteptam să iau bătaie (da, da, am știut că nu iau, dar așa am simțit).
Mi-a spus să mă despart dacă nu mai pot sta cu EL, dar se și necăjește că e păcat să arunc atâția ani. Așa că mă prefac în fața ei că sunt bine, dar depresia mea e tot mai adâncă. Eu cu EL nici măcar nu mai dormim împreuna, ai să râzi, dar EL acum sforăie foarte tare, iar eu toată noaptea mă agit și transpir din cauza pulsului crescut și anxietății. Există sex, ne uităm la filme împreună, el îmi face uneori masaj, dar eu nu mai pot ieși din starea de încordare pentru că știu că mâine, iar suntem toți 6 în același loc de dimineața până seară, iar găsesc păr în toaletă, iar trebuie să mătur după ei etc. Mi se pare că dacă rămân cu el, acesta este loop-ul vieții mele. Și nu mai pot, pur și simplu, să mă bucur deoarece mă simt mereu în priză și NE-LA-MINE acasă.
Am mereu o tensiune pe creier, dureri de cap, însomnii, uneori furie și mă ascund în baie până trece plânsul.
Mai vin la casa părintească să mă deconectez, culmea, doar aici mă simt în regulă acum. Dar nu cred că aș putea să rămân aici pe veci dacă ar fi să mă despart de EL.
În primul rând, mă simt vinovată rău că mi-am pierdut sensul lângă EL, dar parcă suntem doi oameni diferiți. Nu îmi dau seama dacă e normal să mă simt astfel sau dacă este defapt depresia cea care, chipurile, mă sabotează. Îmi dau seama că mulți bărbați sunt răi cu adevărat, știu că al meu e bun și faptul că nu îmi mai găsesc liniștea lângă el, mă face să mă simt vinovată. Stiu cat de greu este sa iti gasesti un om pe unda ta de existență.
Dacă îmi găsesc totuși curajul să plec și să mă mult cu ai mei, îmi e teamă că dau din lac în puț, că iar rămân izolată (ca și înainte de EL) sau că nu o să mai găsesc un om cu care să mă conectez. De asemenea, aici la ai mei sunt toți oamenii aceia care îmi ziceau în copilărie că sunt c*rvă cu țâțe mari. Sigur că acum suntem adulți și îmi place să cred că avem mai multă minte, dar mă simt totuși ciudat să mă gândesc că vin aici, simt că regresez, că mă izolez dar în alt fel. Mă tem și să mă mut singură, în sensul că mă tem de o depresie chiar mai adâncă de atât.
Mi-am pierdut pacea, liniștea, simțul acela frumos de apartenența, somnul și identitatea. Mă uit la ai mei că au îmbătrânit și mă tem că nu am să fiu în stare să îi ajut când vor avea nevoie. Eu iau benzodiazepine de 2 ani deja, tot schimb pe ele la psihiatru, iar mobilitatea mea s-a redus, scap chestii, uneori trebuie să depun efort sa imi articulez cuvintele, imi amortesc mainile, dorm foarte rau etc. Si nu pot sa iau o decizie in privinta vietii mele mai departe. M-am gandit la suicid, dar ma uit la parintii mei si nu vreau sa le fac asta. Stiu ca sunt plângăcioasă și mă vaiet acum, poate ar trebui să îmi dau o palmă. Dar crede-ma că acest vaiet nu se vede in viața de zi cu zi. Ziua sunt dreaptă, gatesc, spal, doar eu stiu cat de slabite imi simt mainile si ca nu le mai controlez bine, asta nu se observa in jur (încă). Doar că se vede noaptea in somn (in nesomn mai exact) și se simte în corpul meu.
Vreau o nouă etapă în viața mea, cred că asta mi-ar aduce liniște și tot încerc să simt că sunt în această nouă etapă alături de EL, dar…nu e o etapă bună pentru mine. Nu mai am intiminatea mea, spatiul meu, nu pot sa fac nimic fara să fiu intrebata de ce am facut aia sau cealalta, si respect asta pt ca e casa lor, de asta nici nu prea fac nimic, inafara de mancare, Ceea ce ma face sa ma simt legata de maini, adică mă leg singură de mâini ca să fiu cu EL. Mie îmi place să fac mâncare, nu asta e problema, sper că se înțelege.
La sala nu (mai) merg, la alergat nu merg, activitati nu am acolo la el in localitate deoarece ma simt instrainată de “propria” familie (adica de familia lui), si nu am motivație să fac nimic. Dacă merg undeva, îmi e groază de sentimentul pe care îl am când mă întorc acasă. Sentimentul că vin să stau lângă o mână de oameni cu care nu am nimic în comun, după care trebuie să fac curat în baie și să mă prefac că mă interesează subiectele lor de discuție. Nu le urăsc, dar nu vreau să stau cu ele până la moarte, e o viață tristă. Eu nu sunt de acord cu ei în multe privințe, dar niciodată nu mă contrazic. Suntem la poluri opuse.EL zice că “nu contează”. OK, nu contează, dar e o muzică pe repeat care îmi ia toată energia, mai ales că trebuie să mă prefac că îmi place.
Știu că vor fi și comentarii răutăcioase dacă alegi să publici scrisoarea mea, citesc cu interes punctul tău de vedere și al altora care au trecut prin situații mai mult sau mai puțin similare.
Îți mai găsești vreodată pacea lângă omul alături de care ai pierdut-o?
Eu o mimez, tot sper că într-o zi o să mă trezesc dimineață și o să simt iar iubire, împlinire și pace, că mă sabotează mintea mea. Apoi văd iar dinamica…noi nu mai suntem un cuplu, suntem o gașcă formată din toată familia sa omniprezentă. Știu că multe familii functionează bine astfel, dar eu nu pot, este chiar atât de anormal? Mă simt mai bine singură, cel puțin acum deoarece sunt surmenată și nedormită.
Îmi e ciudă căci simt că am pierdut singura conexiune atât de lungă și frumoasă pe care am avut-o cu cineva vreodată și nu știu cum să mă reactivez sau cum să “ne reactivăm”. Cel mai mult îmi vine să plec, să mă despart de el, dar mă lasă picioarele atunci cand sentimentul acesta e puternic, ma blochez, imi amortesc mainile, fața, am o stare generala de rău în corp și mă îndoiesc la nesfârșit de judecata mea.
Nu-mi găsesc puterea să fac ce se simte bine în corpul meu, pentru că deja totul se simte în corp. 15 ani cu cineva e o viață de om, parcă simt că trebuie să îmi tai un picior ca să mai pot umbla, ceea ce e foarte bizar.
Multumesc frumos pentru timpul acordat si daca ti-am activat orice forma de dezgust cu acesta tânguială, îmi cer sincere scuze. Știu că un om hotărât ca tine si la pace cu alegerile sale, poate simti repulsie, pe buna dreptate, față de o persoană fără putere (mentală) de decizie.
Respectfully, X.
***
Dragă X.,
Cred că ai înțeles un pic greșit această rubrică. E vorba de O problemă căreia îi propunem soluție, nu de TOATE problemele vieții cuiva, de la primul prostănac care ți-a spus o tâmpenie în generală și până la baba care s-a legat de tine când îți plimbai câinele.
În loc să te sperie reacțiile negative ale cititorilor, mai bine te-ai pune în poziția lor și te-ai întreba cum ar fi să citești tu toate văicărelile vieții cuiva, de la origini și până-n prezent. Da, înțeleg. E vorba de depresie și anxietate. E vorba de probleme medicale. Dar hai să zicem că discuți cu un pacient de cancer. Parcă nu vrei să auzi cum vomită în jeturi de câte ori se duce la chemo și cum greața îi amintește de varza stricată pe care a mirosit-o el odată la 4 ani, după ce i-a zis un vecin că e prost și apoi l-a bătut mă-sa cu dulapul.
My point is: poate că, pentru a intra în acea nouă etapă a vieții tale, ar trebui să te oprești din obiceiul pe care îl văd iar și iar în acest mail interminabil: faptul că îți consemnezi cu rigoare și religiozitate fiecare interacțiune negativă și trăiești o intensă dramă interioară.
Interacțiunea cu vecina cretină putea fi rezolvată cu un simplu: Auzi, cucoană, eu nu stau să mă cert cu tine și nici să-ți dau raport. Câinele e foarte bolnav, și dacă ești prea proastă să pricepi asta, nu am nimic de adăugat.
Scurt pe doi, haipa la revedere, fără aprofundarea dramei și o lungă văicăreală pe subiect.
Unu la mână: îți faci rău ție, când te încarci negativ din orice nimic.
Două la mână: îi obosești îngrozitor pe cei care trebuie să te asculte, cum faci tu dramă din orice nimic.
Să zicem că de mâine apare jobul de aur, plătit cu o mie cinci sute de euro pe lună, și îl poți lua pe iubi, să vă mutați singuri și să scăpați de familion.
Ai impresia că acolo nu vor exista cretini și jigodii, care să-ți spună nu știu ce și să te supy tare-tare?
O, ba da.
Poți alege să te supy tare-tare sau să exerciți nepăsarea ca mod de viață și să le dai cu sictir, ceea ce recomand cu căldură.
Și ca sugestie: ia-o ușor și încearcă să te concentrezi pe micile bucurii, zi de zi. Am înțeles, ffffff multe nemulțumiri. Închide un pic catastiful de nemulțumiri și deschide-l pe cel cu Azi mă bucură.
Fă exercițiul ăsta o lună și revino cu un mail în care îmi spui dacă s-a schimbat ceva.
Sper că nu am trecut și eu cu acest răspuns pe lunga ta listă de nenorociți, dar probabil că ba da și e ok.
Lorena.
***
Dacă îţi plac sfaturile obiective și bine intenționate, susţine site-ul în singurul mod care contează. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Chiar daca e greu de crezut cursurile gratuite disponibile pe http://www.scientology.org funcționează.
“One’s attitude toward life makes every possible difference in one’s living. You know, you don’t have to study a thousand ancient books to discover that fact. But sometimes it needs to be pointed out again that life doesn’t change so much as you. … The day when you stop building your own environment, when you stop building your own surroundings, when you stop waving a magic hand and gracing everything around you with magic and beauty, things cease to be magical, things cease to be beautiful. Well, maybe you’ve just neglected somewhere back in the last few years to wave that magic hand.” ~ L. Ron Hubbard
Tulburarea de anxietate (si poate alte tulburari care nu au fost diagnisticate, de ex. Borderline) te fac sa te consumi o saptamana pentru o cearta stupida cu vecina. Nu e o vaicareala si o drama queen, este problema asta medicala care te face sa simti (real) de 10 ori mai intens orice suparare. Ai povestit de medicamente, dar terapie? Sa mergi la un psiholog unde poti sa vorbesti, care sa te asculte in mod real si care sa te ajute mi se pare o idee foarte buna. El te poate ajuta de asemenea sa faci putina lumina in viata ta si sa iei cea mai buna decizie pentru tine. Recomand cu toata taria sa mergi la terapie. Si curaj, o sa treaca si perioada asta grea!
Da, sa gaseasca lucrurile pozitive. Daca cantaresc mai usor decat cele negative, sa plece sau sa-l forteze pe EL sa-si paraseasca tribul daca mai vrea sa fie cu ea. Daca nu vrea si e mai important tribul, sa ramana cu tribul si ea sa mearga mai departe. Ii e frica de singuratate? Dupa atata trai la colectiv cred ca i-ar prii niste singuratate. Libertate. Adica nici la parinti si prietenii “fun” din adolescență.
Nu ma așteptam la un asemenea răspuns :). Dar e adevărat, ne adâncim prea mult in interacțiunile nefericite cu alții. Dacă nu descărcam tensiunea atunci, rămânem plini de ura si ne afectează. Am testat asta pe mine, chiar dacă sunt o persoana timida. Din păcate la romani respectul se impune. Ar fi bine sa exerseze asta cu prima persoana care se leagă de ea. Nimic nu e mai eliberator si nimic nu te face sa te simți mai in comuniune cu tot universul decât băgatul in ma-sa al cuiva care te calcă pe nervi. Poate înfruntarea asta o sa o ajute, o sa o facă se se simtă mai puternica si o sa ii dea o satisfacție personală, poate ii creste serotonina, nu știu. Poate anumite simptome se rezolva înfruntând problemele, nu fugind de ele.
Pana la urma, ar fi bine sa se mute. Statul cu familionul e greu si pentru un om ne anxios si ne depresiv.
Nu ar trebui sa se simtă prost ca au venit din afara si poate nu au bani. Banii se fac pe la arabi sau cu mari renunțări. Cei cu joburi bune in Ro vor trai la același standard si in afara, deci nu faci mare lucru. Însă mulți dintre cei care se întorc nu isi mai găsesc locul nicăieri, dezrădăcinarea e grea, dar in timp te poți readapta, avem aceasta capacitate.
Toți am suferit de bullying, dar la 35 de ani ar trebui ca liceul sa fie o perioada de mult uitată. Ce crezi ca s-a ales de aia care au ras de tine? Mulți sunt tati de fete :)) Si in general, tot aia mai amărâți s-au realizat in viața. Cei care erau super populari cu asta au rămas, cu popularitatea din liceu, the time of their Life. Atunci au fost pe val si in rest nu au făcut nimic. Ar trebui sa se înceteze a se mai idealiza atâta adolescenta si perioada liceului, e o perioada grea, si nu e deloc definitorie pentru viata omului. Păstrează amintirile plăcute si gata. Amintește-ti de cei ce te-au îngrijit cu drag in copilărie, bunicii, pisica familiei, vacantele la tara. Nu se poate ca totul sa fi fost atat de gri. Parintii au greșit si ei, nu existau informații, nu exista educație. Nu știu nici acum sa reacționeze. Si eu as plange dacă fiica mea, la 35 de ani mi-ar spune ca e nefericita. Au si ei soluții limitate, sunt oameni, nu sunt dumnezei. Si eu ma plângeam de multe, dar am făcut un Exercițiu: m-am pus in locul lor. De la o vârsta încolo, se inversează rolurile, tu trebuie sa le aduci un zâmbet, o speranța, nu invers. Iar EL este o binecuvântare, tine de el ca e băiat bun. Exista device-uri care rezolva sforăitul, sincer, asta e o problema minora. Pare implicat si grijuliu, poate ar fi si un tata bun. Sa susții o persoana anxioasa si depresiva e greu, nu e pentru oricine, merita tot respectul.
Ii recomand sa citească postările si cărțile doamnei psiholog Andrada Ilisan, poate o sa o ajute. Are o abordare mai stoica, dar calda, intelegatoare.
Si poate vitamina D si yoga ar ajuta mult la ameliorarea unor simptome. (Mulți doctori confunda anemia cu depresia, din păcate). Legat de yoga, ai sa vezi cum găsești soluții la multe probleme fix in timpul sesiunii. Exista canale pe YouTube si trebuie sa ai un Smart tv sau laptop acasa. Te închizi in camera si faci (20-30 minute pe zi). Sper sa fie mai bine.
Principala ta problema acum este coexistenta fortata cu familia lui, din cauza banilor putini
O posibila solutie: cauta un job remote care sa te tina mai mult in camera, sa interactionezi mai putin cu ei, si in acelasi timp aduni bani pentru o chirie separata. Intre timp nu te mai simti obligata sa maturi si sa speli toaleta dupa ei, e casa lor.
Chiria separata ar putea fi in apropierea socrilor, sa fie si El multumit. La el nu e cazul sa renunti inca, dar merita sa insisti pe faptul ca nu te simti in largul tu cu atatia oameni in jur. Nu insista pe problemele lor (e exagerat sa te plangi ca unul canta tot timpul, e chiar dragut) ci pe disconfortul pe care il simti tu. Eventual cu trimitere la intimitatea de cuplu. Si eventual insisti ca „noi stam pe capul lor”, nu invers. La el nu e cazul sa renunti decat daca e mult prea insensibil la problemele tale, e clar ca il iubesti.
Tot pentru ca il iubesti, incearca sa fii recunoscatoare familiei care l-a facut sa fie asa cum e el si mai ales sa analizezi cat din sentimente sunt generate cumva de gelozia ca nu mai esti unica persoana din viata lui
Oricum daca te concentrezi pe solutia constructiva si utila pentru amandoi – munca – o sa ai mai putin timp de gandit la fiecare comentariu si replica de-a lor. Cand erai studenta puteai locui singura cu chirie, acum ar fi chiar asa imposibil, ca nu e asa greu in 2 fata de 1?
Dragă X,
am citit tot ce ai scris, nu m-am putut desprinde până la final. Nu am o soluție (cred că nici nu ai venit aici pentru a-ți da cineva, din exterior, una), am în schimb câteva gânduri:
1. Cred și sper că ți-a făcut bine să pui toate cuvintele astea pe ecranul din fața ta. E groaznic să nu ai cu cine să vorbești (sau să crezi că nu ai cu cine) despre lucruri care nu merg bine în viață.
2. Eu cred că ești puternică, nu slabă. Nu sunt vorbe goale. Ceea ce ai scris, felul în care ai prezentat lucrurile, nu arată o persoană care se plânge, ci una care, timid, caută o abordare pentru a ieși dintr-o situație care nu doar că nu îi (mai) aduce nicio bucurie, ci îi produce chiar suferință.
3. Mai cred că ești puternică și pentru că ai ales să faci ce e de făcut fără să le spui celorlalți că mâinile îți sunt foarte slăbite și nu mai ai 100% control asupra lor. Asta este mare lucru, și doar un om care se știe puternic o face, ceilalți s-ar victimiza cât ar putea de mult.
4. Și cred că ești și responsabilă și ai multă compasiune, asta pornind de la cățelul bătrân și bolnav căruia vrei să îi oferi mica bucurie a plimbărilor, chiar dacă asta ți-a adus pe cap neplăceri suplimentare cu vecina. Fii alături de cățel cât mai are de trăit, el cu siguranță merită, și este frumos și uman din partea ta.
Eu cred că vei găsi, într-un fel sau altul, calea să transformi ceea ce trăiești acum în ceva mult mai bun. Cred că vei reuși singură, cu toate că și ajutorul sau măcar sprijinul moral al mamei (al unui părinte) sau chiar al soțului ar fi oricând binevenite.
Mă opresc aici, am scris deja mult. Cu cele mai bune gânduri,
Y
Bună. Am trecut printr-o chestie destul de asemănătoare, cu diferența că relația mea cu soțul de atunci era mai proastă decât a ta, și la mine era clar că trebuia să termin relația.
Dar multe multe amănunte sunt exact la fel: depresie, lipsă de motivare pentru a face orice, trai în “clan” unde el se simțea bine așa și eu simțeam că nu exist de fapt, după ce niște ani locuisem doar noi doi și era o cu totul altă situație.
Din păcate, pare că ați ajuns într-un punct în care vă fac fericiți lucruri opuse, și e greu să ajungi de la așa un punct la un numitor comun.
Tu nu poți continua în situația în care ești, pentru că va deveni din ce în ce mai rău, nu mai bine.
Știu că nu vrei să îi propui să vă mutați doar voi, pentru că probabil știi deja că nu e ce își dorește. Dar eu zic să încerci, pentru că în cazul tău e absolut necesar, e vorba de sănătatea ta. Și poate că va înțelege gravitatea situației, dacă ești absolut sinceră. Poate nu va înțelege din prima, dar e bine să ai discuții în acest sens, poate vei fi surprinsă plăcut. Sau lămurești clar cum stă situația și ce trebuie să faci în continuare.
Știu că este foarte greu. Depresia e ceva monstruos, care te chinuie, te macină și te omoară în fiecare zi. Ai murit deja de sute de ori, dacă nu de mii. Înțeleg. O decizie este extrem de greu de luat, și pentru că tu nu simți că contezi, simți că nu te înțelege nimeni și că nu trebuie să îi deranjezi pe cei din jur cu problemele tale. Dar trebuie, pentru că alternativa cred că o știi și tu.
Pentru Lorena: este foarte clar că nu te-ai confruntat vreodată cu o boală psihică. Felicitări, ești norocoasă, și sper să rămâi așa. Dar, recomand ca în cazul în care ți se cer sfaturi de la persoane astfel afectate să nu mai zici chestii de genul: fii pozitiv, nu te mai plânge, pune-te în locul celor care te ascultă, etc. Nu știi cât de mult rău poți să faci. Mai degrabă limitează-te la a recomanda ședințe la psiholog sau alt ajutor specializat. Persoana de față a zis clar în text că se preface că totul e ok cu cei din jur pentru a nu primi reacții de acest gen, care nu numai că nu ajută, dar te aruncă mai mult în disperarea că, într-adevăr, nimeni nu te poate înțelege și ajuta. Valabil pentru oricine primește o solicitare de ajutor de la o persoană depresivă.
Bună, Lorena, am postat un comentariu acum 15-20 minute și încă nu îl văd. S-a pierdut sau nu a fost aprobat? Poate forma redactării nu este cea ideală, mi-aș dori însă ca ideile formulate de mine să ajungă la X. Mulțumesc.
Asa plictisitoare si plina de detalii dramatice am fost si eu, pana cand am recitit o chestiune pe care i-o scrisesem unei cvasi cunostinte, dupa multi ani, si fiecare cuvintel pe care il citeam ducea atat de rau in penibil. Si totul acolo striga ” eu, eu si iarari eu”. Cunostinta aia a trebuit sa citeasca o tona de nimic, fara nicio datorie la mine. Toate tampeniile, depresiile, anxietatile, nedreptatile etc
Din pacate, pana nu iti dai in stamba cum ai facut aici, nu ai cum sa constientizezi deci da, e un proces intreg. Ia reciteste ce ai scris aici peste o luna, la rece, apoi peste 6 luni, un an. Vei intelege si vei qjunge la concluziile proprii.
Perfect.
Am citit tot ce ai scris. Nu am o soluție (cred că nici nu ai venit aici pentru a-ți da cineva, din exterior, una), am în schimb câteva gânduri:
1. Cred și sper că ți-a făcut bine să pui toate cuvintele astea pe ecranul din fața ta. E groaznic să nu ai cu cine să vorbești (sau să crezi că nu ai cu cine) despre lucruri care nu merg bine în viață.
2. Eu cred că ești puternică, nu slabă. Nu sunt vorbe goale. Ceea ce ai scris, felul în care ai prezentat lucrurile, nu arată o persoană care se plânge, ci una care, timid, caută o abordare pentru a ieși dintr-o situație care nu doar că nu îi (mai) aduce nicio bucurie, ci îi produce chiar suferință.
3. Mai cred că ești puternică și pentru că ai ales să faci ce e de făcut fără să le spui celorlalți că mâinile îți sunt foarte slăbite și nu mai ai 100% control asupra lor. Asta este mare lucru, și doar un om care se știe puternic o face, ceilalți s-ar victimiza cât ar putea de mult.
4. Și cred că ești și responsabilă și ai multă compasiune, asta pornind de la cățelul bătrân și bolnav căruia vrei să îi oferi mica bucurie a plimbărilor, chiar dacă asta ți-a adus pe cap neplăceri suplimentare cu vecina. Fii alături de cățel cât mai are de trăit, el cu siguranță merită, și este frumos și uman din partea ta.
Eu cred că vei găsi, într-un fel sau altul, calea să transformi ceea ce trăiești acum în ceva mult mai bun. Cred că vei reuși singură, cu toate că și ajutorul sau măcar sprijinul moral al mamei (al unui părinte) sau chiar al soțului ar fi oricând binevenite. Succes, M.
Niște analize de sange ai făcut? Analize hormonale, tiroida, sa vezi cum stai cu dopamina chiar… nu știu dar e ceva dezechilibru pe acolo. Ceva te face sa te agiți. E câte puțin din toate. Nu cred ca e doar mental.
Schimba alimentația, mănâncă iaurt spre exemplu pt probiotice. Fa mișcare, plimba-te, yoga, pillates.
Si vrei nu vrei trebuie sa va mutați. Găsește un job, strânge bani și plecați de acolo. E absurd, el ar trebui sa înțeleagă. Asta ar face pe oricine sa oboseasca.
Și bineînțeles sa mergi la terapie, poate trebuie sa schimbi și medicamentele.
Mult succes, o sa fie bine!
Am citit cu interes mailul. Nu m-a plictisit și mi-a trezit o stare de profundă compasiune.
În continuare o să mă adresez celei care a trimis răvașul. Am câteva gânduri.
1. Din ce spui, înțeleg că deși lăuntric suferi îngrozitor, pe dinafară mimezi o stare de bine sau de normalitate. Poate că, dacă între tine și soțul tău există încă iubire (și din ce spui există), n-ar strica să te deschizi față de el și să-i destăinui toate aceste lucruri pe care i le-ai scris Lorenei. O idee ar fi chiar să-i arăți acest articol. Dacă te va înțelege, s-ar putea arăta dispus să vă mutați sau poate veți găsi o (altă) soluție. Soluțiile care se pot găsi în doi pot fi mult mai bune decât ceea ce îți poate veni ție în minte dacă te închizi în tine și vrei să rezolvi totul pe cont propriu. Comunicarea este una din cheile oricărei relații. Tot legat de asta: nu ai nicio prietenă apropiată față de care să te poți deschide și căreia să-i poți spune orice?
2. Nu sunt psihiatru, psiholog sau psihoterapeut, dar înțeleg că medicamentele prescrise în psihoterapie luptă în principal cu simptomele (fără să rezolve cauzele, adeseori necunoscute, ale diverselor tulburări psihice) și pe termen lung au efecte profund nefaste. E posibil ca o parte din efectele fizice pe care le descrii (lipsa mobilității etc) să fie de la aceste medicamente? O idee ar fi să vorbești și cu alți psihologi, care poate nu sunt orientați pe un tratament strict medicamentos sau au alte abordări – care în cazul tău s-ar putea dovedi mai eficiente. Poți scrie și pe forumuri de profil sau poți căuta pe cineva cu care să simți că rezonezi. Eu de exemplu aș avea încredere în Mircea Toplean (facebook.com/mircea.toplean), ca om în primul rând, dar sunt sigur că există mulți alții (sau altele).
3. Găsirea unui hobby sau a unei pasiuni care să te scoată din această lume interioară chinuitoare și să-ți dea o rațiune pentru a trăi și pentru a te bucura de viață. Poate fi saltul cu parapanta, poate fi fotografia, poate fi colecționarea de obiecte rare sau poate fi orice altceva care ți-ar trezi interesul și s-ar dovedi o activitate plăcută, ba chiar un „microb” care să te prindă.
4. Căutarea de noi prieteni. Dar autentici, adică de suflet, nu de complezență sau de socializare, pentru că „prietenii” care râdeau de tine că ai sâni mari evident că îți nu erau de fapt prieteni, ci doar cunoștințe. În plus, pe lângă că nu empatizau cu tine, erau proști grămadă.
5. Sunt complet de acord cu recomandarea Lorenei de a fi mai miserupistă, de a nu-ți păsa de opiniile celorlalți. Nu le place că ai sâni mari? Prostia (și pierderea) lor, pentru că statistic majoritatea bărbaților preferă femeile cât mai dotate din acest punct de vedere. Iar primul lucru pe care-l fac foarte multe femei care dau de bani este o operație de mărire de sâni (în timp ce de micșorare de sâni eu nu am auzit decât de un singur caz, respectiv al Simonei Halep, iar acela a fost pe motiv de performanță la tenis). Are cineva o părere proastă despre tine sau nu-i place ceva la tine? Cui îi pasă? E viața ta, doar n-o să ți-o trăiești în funcție de ce crede X sau Y despre ea!
6. De vreme ce problema ta este una care ține mai degrabă de psihic decât de trup, poate că o soluție ar fi să urmărești să-ți îngrijești psihicul. Mă gândesc inclusiv să te înscrii la un curs de yoga, de meditație, de tantra, de zen, de ceva de genul ăsta. În cel mai rău caz (dacă nu ți se potrivește), tot îți vei lărgi cercul de cunoștințe și vei învăța câteva exerciții simple care să te ajute să te relaxezi, să-ți induci o stare de calm, de curaj, de încredere în tine etc, pe care de exemplu să le poți practica peste zi sau când ești stresată sau când ai un atac de panică. Ceva care să te relaxeze, să te destindă, să îți calmeze mintea, să îți risipească gândurile sumbre, să te reconecteze cu trupul tău.
7. Pe cont propriu, autosugestia. Uită-te în fiecare dimineață în oglindă și repetă-ți că ai încredere în tine, că te simți tot mai calmă și mai relaxată, că vei descoperi resursele de care ai nevoie la orice problemă, că totul va fi din ce în ce mai bine etc. Folosește doar afirmații și cuvinte cu conotații benefice, pozitive (de exemplu: „sunt curajoasă” în loc de „nu îmi este frică”, deoarece subconștientul nu știe de „nu”, iar cuvântul „frică”, repetat, îți va putea amplifica și mai mult frica). Fă asta consecvent și cu perseverență, pentru că efectele sunt cumulative (nu te poți aștepta să se modifice totul peste noapte, așa ceva este irealist). Urmărește ca, treptat, să dublezi aceste sugestii de o stare de încredere deplină în ele, de convingere, de atitudine stenică și optimistă, de bucurie și entuziasm că totul se va petrece chiar așa – la început măcar atunci când le rostești, dar ulterior pe care să o extinzi treptat asupra întregii zile. Încă o dată: dacă problemele tale își au sediul în etajul gândirii și al intelectului, de ce să nu începi prin a face curățenie acolo și prin a-ți crea o atitudine mentală total opusă celei pe care o ai acum? Dacă mușchii pot fi antrenați, cu siguranță că și mintea.
8. Urmărește să-i ajuți pe alții sau să te implici în diverse acțiuni de voluntariat. De multe ori, cei care-și plâng de milă au resursele necesare pentru a se vindeca singuri, dar greșesc tocmai prin atitudinea pasivă, letargică, de a aștepta ca alții să facă ceva pentru ei. La tine nu pare să fie cazul (simptome care necesită ambulanța par să indice ceva destul de serios), dar, chiar și așa, ajutându-i pe alții dezinteresat te poți ajuta totodată foarte mult pe tine însăți și îți poți descoperi resurse nebănuite. Nu mă refer aici la un ajutor financiar, ci la înscrierea într-un centru de voluntariat (unde să ajuți bătrâni, oameni fără locuință etc) sau un centru de ajutor pentru animale – poate și asta ți-ar prinde foarte bine și te-ar scoate din infernul în care ești acum și care nu e decât o posibilitate, niciodată o lume la care ești condamnată pentru eternitate.
Asertivitate.
Stii prin ce se obtine? Prin cazaturi. Adica prin experiente.
Dupa ce treci prin multe te impresioneaza putine.
E un serial pe netflix cu o tipa care cumva retraieste viata de la 15 ani.
Atunci a ras unul de ea in curtea scolii si a plans luni de zile. Cu mintea de la 30+ il baga in toate cele si nu se streseaza. Culmea, il taie si lui ala zambetul.
Asa – nu mai vrei sa stai cu ai lui, NU MAI STA. Gaseste un job si o chirie si gata, mananci mai putin, muncesti mai mult, aia e.
Nu te gandi daca te desparti daca ai sani mari sau nu stiu ce. Ai intai locuinta ta si pleaca de acolo.
Am mai citit o data, plus comentariile oamenilor, si imi permit sa aduc o completare. Da, plânsul de mila este penibil. Da, problemele trebuie rezolvate punct cu punct. Însă, pe rând! Problema ei nr 1 este starea fizica in care se afla. Cum sa practici recunoștința când ai mâinile amorțite, fata amortita si simți ca mori in somn? Nu am trecut prin asta, dar am văzut persoane. Când e vorba de o stare de Tristețe, da, putem vorbi de o schimbare a gândirii, ne putem impune sa fim mai pozitivi. Dar cand tu ai simptome fizice groaznice si simți ca mori, sfaturile astea sunt bune de tras apa după ele. Plus ca in loc sa aibă liniște, are familionul gălăgios. Dacă pe un om il deranjează lumina si cel mai mic zgomot, cum sa reziste intr-o casa plină? Cel mai bine ar fi sa găsească un psihiatru si un psiholog sa o ajute de urgentă. Poate chiar analize amănunțite, schimbarea tratamentului etc. Nu e o simpla oboseala sau stare. Abia când se pune pe picioare fizic, poate sa lucreze si la gândirea pozitivă etc. Este foarte greu pentru cineva care nu a trecut prin asta sa isi imagineze cum e.
Hello, X.,
S-ar putea ca dorinta lui (generata de situatie sau dintotdeauna ? …) sa provina si de la starea ta. E o simpla parere personala, intrucat nu sunt psiholog. Oamenii care trec prin ce ai trecut tu uneori nu au forta si energia de lupta (inclusiv cu propria lor persoana) si “consuma” din ceilalti, in primul rand din cei apropiati – iar acestia din urma au tendinta de a se “reumple”
Referitor la acea vecina decrepita (comportamental, cel putin) – exista o singura solutie: trimite-o la aghiuta – suficient de diplomat incat sa se si duca. Daca nu intelege pentru ca-i prea proasta, in mod direct. Politia nu are nici cel mai mic drept sa intervina daca animalul nu a facut vreun rau cuiva.
Vorbeste cu el si intreaba-l direct daca nu cumva are nevoie de prezenta atat de frecventa a altor persoane, oricare ar fi ele (in cazul de fata, propria lui familie) din cauza faptului ca, sa zicem, tu il “consumi” cu ale tale – nu stiu insa daca sa-l intrebi direct. Poate el face ce face din cauza asta, poate constientizeaza dar e fin si nu vrea / poate sa-ti spuna. Sau poate nici macar nu-si da seama.
Nu-i o solutie sa-l lasi, sub nicio forma. Si nici sa pleci inapoi la parintii tai – da, inclusiv din cauza unor evenimente din trecut despre care nu ai nici cea mai mica garantie ca nu s-ar repeta. Si chiar si sa fie totul ok, cu el ti-ai cladit o familie. Scoate-ti din cap orice idee de a-ti pune capat – nu este NICIODATA o solutie, ci doar o auto-condamnare pentru totdeauna, dincolo. Iar daca familia lui se imixtioneaza in ale tale, asta trebuie vorbit cu el, in primul rand. Cinstit, sincer, franc, direct. Daca e barbat, o sa ia masuri ca fiecare sa-si vada de treaba lui. Si spune-i si faptul ca desi strangi dupa toti nu se apreciaza, ci se lasa in urma muncii tale mai rau ca la o camera de hotel ocupata de Axl Rose in perioadele lui de crize. Try to be a gun between the roses 🙂 Sau, spus altfel, incearca sa fii o mana de fier in manusa de catifea. Fii buna, dar lasa de inteles ca poti fi si altfel decat buna.
Oricum, ma gandesc ca poate ca cel mai potrivit ar fi sa va mutati inapoi voi doi, impreuna, fara ai lui pe capul vostru, cu atat mai mult cu cat nu le pasa si te trateaza ca pe o menajera si nimic mai mult.
Daca el stie care-i situatia si tot spune ca “nu conteaza”, e o problema majora aici, pentru ca se prea poate sa nu ia masuri. Spune-i onest ca nu mai poti duce asa si ca felul lor de a fi e cireasa de pe tort peste ale tale. Iar aici vorbim de multe kg de cirese. Plus ca nu-i un lucru de ieri, de azi. Nu exista minciuna mai buna decat adevarul.
15 ani e mult, intr-adevar si e un timp construit si petrecut, si la bine si la rau.
Nu-i lucru care sa nu poata fi rezolvat, nu-i situatie din care sa nu poti iesi, in cazul tau, X. Capul sus, ai 35 de ani, nu 80. Si nici macar atunci. Esti frumoasa, stii sa faci multe, va puteti descurca singuri fara paraziti pe cap zilnic (ai lui – si imi cer scuze pt exprimarea un pic prea directa).
Ca fapt divers, in paralel cu psiholog / psihiatru / medicamente / pastile, ti-ar surade idea de a merge la o manastire si de a vorbi cu un preot calugar ? Repet: manastire, nu biserica normala (de mir), intrucat preotii calugari (ieromonahi) au de regula mai multa rabdare fata de cei de mir (de biserica) si de multe ori si mai multa putere interioara / sufleteasca – cine stie, poate te-ar ajuta. Nu neaparat sa te spovedesti (daca nu vrei asta din prima), ci pur si simplu sa-i povestesti tot. Cu cuvintele tale, cu lacrimi, cu zambete, cu nervi, cu furie, cu manie sau cum simti tu sa faci. Sa-i spui povestea ta, de la inceputuri pana in prezent. Fara menajamente si fara ocolisuri. Sincer, cinstit, cum iti vine. Dezordonat sau nu. Ca poate o sa-ti fie de folos, cine stie. Da o sansa si variantei asteia, nu se stie niciodata de unde sare iepurele in avantajul tau – n-are ce sa-ti faca rau, ci doar bine.
Suna deja a cliseu invechit, dar dupa orice ploaie, iese si soarele, indiferent de cat de lunga ar fi fost ploaia si cate ravagii ar fi facut.