Într-o vreme, stăteam în chirie prin Dristor. Aveam vecine prietenoase, ne vedeam la cafea, ba la ele, ba la mine. Și când l-au văzut pe motan, una dintre ele m-a întrebat:
-Ce te faci dacă nu te lasă iubitul să-l mai ții?
Am rămas tablou. Alo, sunt eu, Picasso. Cum adică „să nu mă lase iubitul”? Sunt o persoană adultă și NU depind de permisiunea altuia pentru decizii de viață. Ultima persoană care nu m-a lăsat chestii a fost maică-mea, dar și de acolo am tulit-o la 18 ani, pentru că mă seca excesul de autoritate.
-Dacă iubitul ăla are impresia că îmi spune el dacă să am sau nu animale de companie, în momentul imediat următor se întoarce la condiția de **bagiu solitar.
-Haha, bravo, fată.
Am stat un pic mai serios de vorbă și am descoperit că, în familiile lor, tații aveau cu mamele un raport de tutori și minori în îngrijirea tutorelui. Ei le permiteau sau le interziceau să facă chestii. Chit că munceau amândoi, nevasta cotiza și ea la ale casei, deci nici măcar nu exista argumentul „trăiește din banii lui, de aceea îi dă ordine”.
Chiar dacă trăiau din banii lui, se revanșau prin gătit, spălat, curățenie, îngrijirea copiilor, servicii care ar costa o gălăgie de bani, dacă ai angaja un om să ți le facă zi de zi. Deci nu, nici așa nu s-ar justifica să-i permită sau să-i interzică el chestii.
„Păi, da, Lorena, dar în viață trebuie să te adaptezi.”
Singurul mod în care văd eu adaptarea e o discuție de la egal la egal, unde fiecare spune pe un ton frumos și calm de ce ar prefera ca partenerul să nu facă cutare lucru. Dacă te afectează în mod real, fizic, cu ceva faptul că eu am pisici, atunci mergem frumos la un medic, îți prescrie Claritine și picături de nas și am rezolvat disconfortul fizic. Dacă disconfortul e psihic, caută-ți direct o gagică fără pisici.
Dar nu, niciodată nu e cazul de îți permit / îți interzic chestii. Eu nu sunt minoră și tu nu ești părintele meu. Eu nu sunt angajata ta plătită, și chiar dacă eram, se creau niște reguli prin negociere, în care stabileam ce am de făcut și cu ce onorariu. Un lucru pe care nu-l voi admite niciodată în viață e tonul poruncitor.
„Și dacă rămâi singură?”
Nu e o problemă. Am din ce trăi, îmi place propria mea companie și aș prefera să trăiesc în pace pe o insulă pustie decât în abuz într-o vilă.
Nu, nu înțeleg iubitele care acceptă să li se permită sau interzică chestii. Singura excepţie e un deget în anus. Dacă nu îi place să i se bage un deget în anus, e dreptul lui să-ţi interzică, pentru că e corpul lui şi e normal să existe boundaries.
În rest, îmi spui în cel mai blând, neofensiv şi rugător mod de ce îţi doreşti ca eu să fac sau să nu fac un anumit lucru. Iar dacă argumentele tale sunt mai strong decât ale mele, ok.
În afară de pisici. Pisicile sunt zonă sfântă. Viaţa fără un partener mi-e perfect ok, mi-am petrecut ani buni locuind singură şi încă e forma mea preferată de lifestyle. Dar viaţa fără lăbuţe moi, blăniţă alintându-se de tine până-n vârful cozii şi cozonăcei e cu adevărat pustie.
Dacă îţi plac sfaturile obiective și bine intenționate, susţine site-ul în singurul mod care contează. Aici.
***
***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.
Cu răspunsul ăsta nu cred că va rezona decât o mică (sau o anumită) parte din publicul tău feminin. Pentru că (din ce-am observat) multor fete, spre deosebire de tine, le este frică de singurătate și preferă să facă compromisuri decât să riște să se confrunte fie și cu perspectiva singurătății (chiar dacă ea este mai degrabă o himeră). Și atunci, ele vor înțelege răspunsul tău dar vor zice în sinea lor: „Ah, eu nu sunt ca Lorena, eu n-aș putea trăi singură, deci ceea ce îmi spune ea nu-i pentru mine, înțeleg modul ei de gândire, dar eu nu sunt dispusă să fac acest sacrificiu și să trăiesc pe o insulă pustie”. Dar… de ce să rămâi singură dacă refuzi să fii tratată prost? Nu-i ca și cum toți bărbații din lume ar fi dornici de femei lipsite de demnitate. Unii sunt, dar nu toți. De fapt, numai cei imaturi și dubioși sunt așa.
Femeile care fac compromisuri de frica singurătății se auto-sabotează, deoarece stima de sine și existența unor criterii în ce privește alegerea partenerului de viață (evident, niște criterii realiste și de bun simț, nu complet fanteziste – la modul că îți dorești bărbatul perfect sau prințul călare pe cal alb în timp ce tu ești menajera palatului) nu le va face să rămână singure – ci, dimpotrivă, să găsească niște bărbați pe măsura lor. Iar dacă totuși vor rămâne singure, nu din cauza asta vor rămâne. Pentru că pământul nu e populat numai de proști, derbedei și imaturi.
Sigur, sunt și femei singure care vor luna de pe cer, adică au pretenții complet nejustificate și refuză toate șansele pe care le primesc de la existență. Asta e o extremă. La cealaltă extremă, sunt cele care acceptă orice, numai să aibă un iubit. Unele au traume – au fost părăsite și atunci nu vor să li se reactiveze acea rană care nu li s-a vindecat, trăiesc cu frica de a fi părăsite din nou și îndură orice. Altele au diverse slăbiciuni. Toate sunt lipsite de încredere în ele. Și acceptă orice, că dacă nu găsesc pe altcineva? Dar între aceste două extreme, o femeie (sau un bărbat) normală, cu niște criterii sănătoase și solide, își va găsi un partener pe potriva ei (sau a lui). Dacă nu, aș zice că problema e în altă parte. Deci, spectrul singurătății (pe motiv că nu accepți să fii tratată ca o sclavă) nu este unul real.
Disconfortul fizic in cazul persoanelor cu alergie nu e rezolvabil (din pacate pentru ele) – si am cunoscut multe astfel de cazuri (eu am pisici si mai multe persoane n-au putut veni la mine acasa tocmai din cauza asta). Exista si barbati cu adevarat masculini (si femei cu adevarat feminine), care traiesc sanatos, asa cum s-a trait de mii si mii de ani incoace, si care IUBESC animalele (in special pisicile, pt ca la ei e animal sfant) – dar aici vorbim de tarile musulmane. Exista foarte multi barbati conservatori si traditionalisti mari iubitori de animale (desi, e drept, daca e unul de garda veche nu inseamna ca automat adora patrupedele).
Referitor la frica de singuratate, e absolut normala. La urma urmei, omul nu e facut sa traiasca singur. Exista barbat si femeie, doua jumatati. Iar intelepciunea populara ne invata ca “e rau cu rau, dar e mai rau fara de rau” – si asta se aplica ambelor sexe, iar la mine e principiu vital. Viata e oricum o suma de concesii sau, in cazuri mai avansate, compromisuri. Intre stima de sine (nu cumva iubire / parere buna de sine ? ….) si orgoliu / vanitate / mandrie e o granita extrem de fragila. O femeie fricoasa de singuratate de regula vine la pachet cu calitati majore: sensibilitate, gingasie, afectiune, feminitate. In general (cel putin din ce am cunoscut eu pana acum), femeile cu teama majora de solitudine stiu sa se faca placute si, paradoxal (desi s-ar putea crede contrariul, cum ca ar juca teatru) – in mod sincer si cinstit.
Orice om se auto-tradeaza mai devreme sau mai tarziu, si nici femeile nu fac exceptie. Sigur ca femeile sunt mult mai abile ca noi in a se ascunde sau a gandi una si a spune alta, dar s-au mai desteptat si barbatii cu trecerea timpului. Daca mi-ar sta in putere, as schimba un singur lucru la esenta umana: le-as lasa femeilor intuitia / flerul si instinctul, de regula superioare noua si care le ajuta sa castige inaintea noastra in multiple situatii. In schimb, le-as insufla tuturor o frica atroce de singuratate, comparabila cu a noastra. Pentru ca in realitate noi suntem mult mai usor de afectat de asta decat femeile. Si pe o femeie o termina in timp solitudinea (indiferent ca realizeaza sau nu), dar pe noi in mod sigur si, de regula, mai repede si mai eficient. Intr-o lume unde tuturor le-ar fi frica majora de singuratate n-ar mai exista…….inceli ? (cuvant cinic, inventat de un vest unde pe familie si casatorie se pune pret fix zero si unde e mai usor sa divortezi decat sa iesi dintr-un contract de telefonie mobila AT&T). Dar da….pana la urma, tipic americanilor care au inventat termenul de “incel” = involuntary celibates (involuntary, bine spus…)
Dar ca sa imi inchei polologhia totusi….as zice sa ne ferim de oamenii care nu iubesc animalele (si spun iubesc, nu doar “plac). Pisici, caini, orice. Ca-i barbat sau femeie. Un om care nu iubeste cu adevarat animalele e periculos. Pentru ca e un posibil ucigas de suflet (suna cheesy, dar asta e adevarul gol-golut). Nu m-as putea vedea impreuna cu o femeie atee, neiubitoare de animale si de copii. Pur si simplu pentru ca daca nu le are pe astea 3, orice rezonanta sufleteasca ulterioara cade, fiindca deja baza nu exista. Cred ca si o femeie poate sa-si dea seama cu cine are de a face daca observa un pic mai adanc comportamentul barbatului vis-a-vis de anumite fiinte – iar aici animalele si copiii ocupa primul loc. Poate chiar inainte de ea (orice om are dreptul la un comportament initial defensiv, mai ales daca vine la pachet cu un istoric mai putin roz)…