Poveşti cu părinţi

Ieri pentru mine a fost ziua peripeţiilor cu şi despre părinţi care n+ar fi trebuit să se reproducă. Pe de o parte, povestea cu cei doi demenţi din Satu Mare care aveau un copil de doi ani, pe care îl maltratau cu tot ce se găsea prin casă, inclusiv cu pericol de sufocare: îi îndesau şerveţele în gură şi lipeau bandă adezivă deasupra, apoi îl închdeau într-un geamantan. Dacă asta nu e o tentativă de crimă şi nu va fi judecată ca atare, justiţia din România e degeaba. Făceau asta pentru că ăla micu era vinovat de a fi un copil care trecea prin stările capricioase specifice vârstei de doi ani.

Sigur, nu e uşor, dar cine e de vină dacă, înainte să te apuci să te înmulţeşti, nu cumperi şi tu nişte cărţi scrise de pediatri şi educatori despre vârstele copilului şi dificultăţile aferente, să ştii la ce să te aştepţi şi să decizi matur şi responsabil dacă eşti pregătit pentru asta?

Cealaltă nu a fost concret o ştire, dar a fost o poveste. Pe un grup de sfaturi, un ciumete a întrebat precum urmează:

Eu nu am câine, ci pisică. Dar cred că stăpânii de câini sunt în asentimentul meu: nu ne-am da blănoşii pe mâna unui idiot sadic de o asemenea anvergură nici dacă ar plăti cu o mie de euro ora de închiriere. Gândul că sufleţelul nostru iubit şi îngrijit ar contribui la suferinţa unui suflet nevinovat de copil care a nimerit în ghearele unui imbecil sadic mă face să văd roşu în faţa ochilor.

Oamenii care au crescut în familii sănătoase mintal, cu părinţi grijulii şi iubitori, nu ştiu ce calvar e viaţa în anumite familii, unde dezaxaţii care joacă impropriu rolul de părinţi îşi slobozesc din plin sadismul peste fiinţele lipsite de apărare şi mereu la cheremul lor: copiii. Dependenţa completă, socială şi financiară, de astfel de specimene care nu doar că-ţi fac rău, dar se şi citeşte în vocea şi privirea lor cu câtă plăcere ţi-l fac, şi care mai şi montează cu minciuni împotriva ta restul rudelor şi vecinii, să pară ei martirii blestemaţi cu o satană de copil, în timp ce tu îţi supraveghezi cu grijă fiecare cuvinţel şi păşeşti ca pe coji de ouă, să nu declanşezi criza insuportabilă de isterie, e genul de traumă pe care n-o vei uita niciodată, indiferent câtă terapie vei face. Da, te poţi detaşa de ea, poţi spune că nu era despre tine, ci despre frustrările şi problemele psihice ale adultului, dar de uitat, nu vei uita niciodată.

De aceea o să şi ajungi genul evitant, care o va rupe prompt la fugă de la prima ceartă cu un partener. Pentru că fiecare dintre noi poate îndura un nivel x de abuz. Când l-ai îndurat pe tot în copilărie, ajungi în punctul în care, când cineva îţi arată că pune cheful de harţă mai presus de confortul tău, îi dai jet exploziv şi definitiv, pentru că NU suporţi să te mai vezi vreodată în situaţia copilului lipsit de apărare care îşi lua palme nemeritate peste faţă doar pentru că nu avea unde să fugă.

Ca adult, ai unde să fugi. Şi vei prefera să fugi. Viaţa e prea scurtă pentru noi leziuni.

De aceea, susţin cu tărie că punctul ăla de doctrină al AUR şi al CPF, care spune că familia ar trebui să aibă controlul absolut asupra copilului, e o idioţenie sinistră şi un drum sigur spre abuz, dacă familia nu e sănătoasă cu capul.

Să dai control absolut unui narcisist sau unui sadic e ca şi cum ai invita nenorocirea să se întâmple.

Dimpotrivă, finanţare cât mai generoasă serviciilor de protecţie a minorului şi monitorizarea atentă a acestora după urme de violenţă sau comportament care sugerează că are un climat nesigur acasă. Evident că sadicii şi narcisiştii vor protesta. La ce au mai fătat, dacă nu pot bruftului mica fiinţă după pofta inimii, dacă nu pot simţi şi ei putere şi control în raport cu cineva?

Dar cu cât protestele lor sunt mai agresive, cu atât trebuie monitorizaţi mai strict. Pentru binele copilului. Care nu e vinovat cu nimic de faptul că e copil, că uneori cade din copac şi-şi rupe hainele, că uneori sparge parfumelul mămicii şi mobilul lui tati, pentru că e copil, şi care are dreptul să se simtă în siguranţă în anii lui de formare, chiar dacă face toate aceste boroboaţe.

Şi, ce e mai important: nu toată lumea trebuie să se reproducă. Dacă-i vedeţi pe unii că sunt proşti şi iresponsabili, nu-i frecaţi la icre să facă copii. De aceea ar trebui să fie sacrosanct dreptul la avort. Mai bine îl elimină din stadiul de pâlc de celule cu sistem nervos incipient, decât să-l supună tuturor ororilor generate de mintea lor bolnavă. Şi asta o spun eu, un om care şi-a petrecut primii 18 ani regretând că n-a fost un avort.

Ah, şi mai renunţaţi la un clişeu odios. Ăla cu ”respectă-ți părinții, indiferent cum au fost”. Asta e o flegmă la adresa părinților căroea le-a fost greu în viață, și totuși, s-au străduit să ofere iubire și siguranță copiilor. Părinții din aceste două exemple NU trebuie respectați. Respectându-i pe ei, respecți și abuzul la care te-au supus. Și atunci, nu te mai vindeci de el niciodată.

***

Dacă ți-a plăcut articolul, susține site-ul în singurul mod care contează. Aici.

***

***

Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube şi pe TikTok.