Un român la Amsterdam

Specialitatea acestui site, după cum ştiu toţi cititorii, sunt serialele. Se ştie cu cât entuziasm le încep şi, mai cu seamă, cu câtă seriozitate mă ţin de ele. Lol.

Azi, urmează al treilea episod din acest nou serial, dedicat diasporei. Titlul său este: “Un român în…”. Partea I, aici. Partea a II-a, aici.

Cunosc nenumăraţi români, plecaţi care pe unde. În fiecare episod vom lua la întrebări un român strămutat într-o ţară străină. Îi vom afla povestea, de unde a plecat, unde a ajuns, şi cum e viaţa lui diferită faţă de ce făcea în România.

Victima de azi se numeşte Alex Florea, a plecat din însorita Constanţă şi acum trăieşte taman în micul paradis occidental al plăcerilor, care e Amsterdam.

TROLLYWOOD: Ce făceai în România, înainte să pleci?
ALEX FLOREA: Acelaşi lucru ca şi acum. Corporatist, familist, ocazional petrecăreţ.

TROLLYWOOD: Păi da, dar probabil că existau detalii specifice. Unde locuiai?
Locuiam în Bucureşti, prin Aviaţiei, aproape de birou. Un apartament de două camere, în care ne călcam uşor în picioare dimineaţa la baie. Eram în junior management, într-o multinaţională.  Nevastă-mea puţin mai senior. Tot corporatistă.  Aveam un copil de doi ani.
Suntem constănţeni amândoi, deci marea era destinaţia,  patru weekenduri din cinci. Socialul în Constanţa, businessul în Bucureşti.

OK. Şi îţi plăcea viaţa ta în România?
Hmmm… good one. Nu îmi displăcea. Dar voiam mai mult cumva, amândoi. Cred că ni s-au schimbat cumva nevoile când a apărut copilul. Atunci am decis să plecăm. Ni se părea că ne limităm în România. Şi noi, şi, mai ales, îl vom limita pe el. Aşa că am hotărât că, dacă ni se iveşte oportunitatea, băgăm o fisă, vedem ce iese.
Amândoi corporate, cu cariere ascendente, am zis că cine primeşte primul şansa takes the lead. Celălalt – focus mai mult pe copil şi pe familie, ca să ţinem un echilibru.

Alex. 

Şi cine a primit-o?
Eu.  Dar sunt oricând dispus să switch.
Praga. Copilul avea trei ani. De fapt, nevastă-mea şi copilul s-au mutat exact în ziua când împlinea el trei ani. Eu am ajuns cu câteva luni înainte, să pregătesc sosirea lor. Corporatist fiind, am făcut proiect din asta. Capitole mari, etape, interdependenţe etc.
Evident că socotelile de acasă nu s-au potrivit cu alea din târg, unele decizii n-au fost bune, am ajustat, am acceptat un compromis – până nu l-am mai acceptat – şi tot aşa. Am făcut schimbări importante cam la doi ani, unele mai mici, gen mutat în altă casă, altele mai mari, gen schimbat ţara.
Am stat patru ani în Praga, şi de doi şi puţin, suntem în Olanda.

Când mi-ai zis că ai făcut un proiect, mizam că îmi povesteşti cum a fost proiectul respectiv de mutare.
Păi, eu am plecat înainte, în inspecţie. Am stat la hotel cam o lună, timp în care am făcut ture prin toată Praga. Plusuri-minusuri la fiecare cartier. Stăm în centru sau mai aerisit? Apartament sau casă? Grădiniţe în jur? Departe sau nu de muncă? Filtrare de locuinţe de închiriat. Selectat crema pentru vizionarea de cuplu.

Şi probabil că a fost o vacanţă minunată. 

Clar.

Nevastă-mea citea la un moment dat o teorie care spune că primul an ca expat într-o ţară nouă e honeymoon.
Cu tot chinul logistic, vezi doar chestiile mişto. Maamă ce curat, maaamă aici vine autobuzul la oră fixă, maaamă câte parcuri au, ce ieftină e berea, se fumează pe stradă, nu te măsoară nimeni din cap până-n picioare când intri într-o incăpere, lumea face sport, nu-s câini vagabonzi, câte locuri de vizitat, pfff şi ce aproape e Germania şi Austria şi ski.

Comparând retrospectiv Praga cu Bucureştiul, care e mai mişto?
Praga. Dar asta pentru că nu pot spune că am savurat şi cunoscut cu adevărat Bucureştiul. Eram focusaţi pe carieră, iar timpul liber îl petreceam la mare, pentru că acolo erau prietenii. În Bucureşti, aveam amici. Dar, chiar şi dacă dpdv al vieţii sociale, Bucureştiul e mai mişto, per total, Praga are un plus.

Şi anume?
Suma tuturor micilor nimicuri care ne stresau pe noi în Bucureşti. Trafic, cerşetori, câini vagabonzi, răutatea oamenilor, birocraţie, spitale, şcoli. Luate separat, sunt digerabile cumva. Împreună – acum le văd ca pe un monstru.

Tot Alex, din poziţia lui preferată. 

Aţi fost nevoiţi să învăţaţi ceha?
Nu. Probabil că nu ne-am fi mutat, dacă ar fi trebuit. Amândoi avem deschidere către limbi străine, dar ceha a fost too much. Nu ne-a atras deloc. Poate şi pentru că am ştiut destul de repede că nu e decât o gară.
Copilul, în schimb, a prins câte ceva. Putea duce conversaţii de copii de cinci ani. Dar doar cu cehi şi nu în prezenţa noastră. Dar nici pentru el n-a contat mult, pentru că a mers la gradiniţa şi apoi la şcoala internaţională. Engleza a fost baza.  Toate desenele animate la care se uita erau în engleză.

De ce spui că aţi ştiut repede că nu era decât o gară?
Pentru că (şi uite, aşa se termină honeymoon-ul) nu ne-au plăcut oamenii, nu am putut lega decât relaţii superficiale, nu ne-a plăcut clima, am început să descoperim neajunsuri, pe scurt nu ne-am văzut îmbătrânind acolo.
Când ne-am plictisit prima dată, am schimbat casa. La doi ani de la mutare în Praga a fost asta. Ne-a mai adus un an de adrenalină. Apoi, am intrat într-un malaxor la muncă, din care, şifonaţi destul de tare toţi trei, am reuşit să ieşim mutându-ne la Amsterdam. Că doar na, cum să te linişteşti mai bine decât luând-o de la capăt.

Amsterdam cum a apărut?
Am bătut cu pumnul în masă la muncă. Mi-am sunat şeful, căruia îi făcusem o favoare, şi i-am spus că nu mai pot. Iar el a revenit după vreo două săptămâni cu propunerea asta.

A, aceeaşi companie. 
Da.

Se vede că-i multinaţională, la noi bătutul în masă merge doar de sus în jos. 
Cred că am avut noroc. Tipul al cărui rol l-am preluat a decis să plece. Jobul era secundar la momentul ăla, dar cu potenţial. Şi el m-a ajutat să îl poziţioneze la nivelul aşteptărilor mele. O mână a spălat pe alta.

Şi ai plecat tot aşa, cu o lună înainte?
Evident.  Aici însă a fost mult mai uşor.

În ce sens mai uşor?
Ce a durat şase luni la Praga a durat o lună aici. Ţara asta, şi Amsterdamul cu un level peste, ştie să integreze. Să asimileze.
Ne-am deschis cont bancar în 15 minute.
Din momentul în care am avut contract de chirie la casă, în două săptămâni aveam permise de şedere, BSN (CNP-ul lor), contractele de gaze, apă, curent, gunoi, internet/tv pe numele meu, cu direct debit setat, luaţi în evidenţa primăriei, abonamente de transport în comun. Toate astea cu numai o întâlnire de 30 de minute cu un funcţionar (agreată, cu programare) şi atât.
Din momentul în care au apărut un BSN, un cont bancar şi o adresă, totul s-a petrecut pe mail. Fără ca eu să iniţiez ceva. Ei au trimis către toată lumea: “A apărut gigel. Stă aici, se identifică aşa, are banii aici.”
Toţi au preluat datele, au deschis conturi pe numele meu pe toate site-urile lor, mi-au trimis mail cu informare, vrei să îţi luăm banii singuri sau să plăteşti tu? YES/NO
End of story
Evident că dacă vroiam să schimb un furnizor, eram liber să o fac. Şi la primele unul-două mailuri, am verificat. Să văd dacă makes sense financiar.
Dar diferenţe nu prea sunt, sau sunt de substrat. Gen, furnizorul x are preţ/kw mai mare cu 3 cenţi, dar 70% din energia distribuită de el e verde, de la eoliene, panouri solare şi valuri.

Olanda, din mersul bicicletei. 

Iar apogeul a fost cu maşina. A, apropos, asta nu se întampla în Amsterdam, ci în Amstelveen, un fel de Băneasa dacă vrei, cu propria primărie, consiliu de administraţie, etc. dar sub tutela Amsterdamului.
Mi-au scris şi ei o scrisoare. Salut, bine-ai venit la noi în sat, ne bucurăm, te ştim acum, dar ne lipseşte un amănunt. Să ai tu oare şi maşină? Dacă nu, uită că te-am întrebat. Dacă da, ia un formular, completează-l, bagă-l în plic, lasă-l la magazinu’ ăsta care e la 200 de metri de tine că ei colectează pentru noi, noi îl ridicăm şi te luăm în evidenţă şi pentru maşină că na, ai de dat taxe şi acolo. Scrisoarea şi formularul în limba română.
Prima mea reacţie: bă, ăştia merită taxele pe care le plătesc.
A doua: uite aşa se colectează banii corect şi coerent. Eu nu pot să spun că nu am înţeles, că nu vorbesc limba. Mi-au trimis în limba mea.

Cum ai explorat Amsterdamul prima oară?
Prima oară a fost când mi-au ajuns lucrurile de la Praga. Am sărit direct pe bicicletă şi am plecat.
M-am învârtit vreo jumătate de oră prin cartierul în care stăteam, să mă orientez. Noroc cu google maps şi că ştiam adresa, pentru că altfel mă rătăceam. Fiecare stradă, deşi cam la fel ca arhitectură, e altceva. Fiecare grădină e altfel, fiecare casă e altfel (şi asta se vede pentru că ei nu au conceptul de geamuri mici şi draperii. Vezi în casele lor tot şi nimeni nu e deranjat. Au o manie cu decoraţiunile interioare, totul e foarte homey, cald, lumină caldă şi discretă seara, eşti într-o poveste continuă.)
Experimentez asta de cel puţin două-trei ori pe săptămână. Mă fascinează la fel de fiecare dată. Chiar dacă văd aceleaşi case, mereu descopăr alt detaliu.
Şi asta e valabil şi în centru. Pari că te învârţi în cerc (şi te cam învârţi, pentru că nu e mare) dar în acelaşi timp, e mereu altceva. Totul se mişcă permanent, dar nu e obositor deloc. Vrei să te mişti şi tu cu el.

Apoi, a doua oară, am fost în red light cu coffee shops.
Mulţi turişti, aglomerat, prea multă agitaţie. Poate că e vârsta la care nu mai duc multă agitaţie, şi prefer maratonul şi nu sprintul. Nu am fost ever în red light ca şi consumator. Am fost mereu cu nevastă-mea şi prieteni, odată chiar si cu copilul, care s-a distrat. Imita mişcările lascive ale fetelor, se uita cu coada ochiului la sex toys din vitrine, ne întreba ce fac fetele alea dezbrăcate.

Ce îmi place la red light e că, deşi are faimă de centrul european al depravării, nimic din ce e acolo nu e forţat şi nenatural. Nimeni nu băleşte în faţa vitrinelor, fetele nu trag de tine, nu se ceartă nimeni, nu se bate nimeni, nu miroase urât, nu te simţi unsafe, nu e o problemă să ajungi cu un copil de nouă ani acolo.
Barurile sau coffee shopurile sunt la fel ca şi trei străzi mai încolo, unde nu mai e red light.
Clientul , când intră în cămăruţa fetei, salută şi dă mâna, ea zâmbeşte şi îl pofteşte înăuntru. Nimănui nu-i pasă de scena aia.

Experienţele noastre de nightlife se rezumă la festivaluri (amândoi suntem into house music).  Evident, am mai ieşit la restaurante sau baruri, dar la capitolul ăsta, Bucureştiul e peste.  Nu am fost în cluburi de fiţe (deşi tot zicem să băgăm şi noi un cap).

Primul tău joint din Amsterdam.
La mine în grădină, în seara în care au ajuns nevastă-mea şi copilul, după vreo trei zile de despachetări.
Am deschis google maps, am căutat coffee shop near me, m-am suit pe bicicletă şi în circa şapte minute am fost la locaţie. Un coffee shop de cartier. The Border, numit aşa pentru că e exact pe graniţa dintre Amsterdam şi Amstelveen.

Cum era înăuntru?
Un fel de plafar de la noi. Am intrat, m-am uitat pe meniu  unde erau vreo 10-15 feluri de iarbă (de unele auzisem, de altele nu) împărţite în indica/sativa/weed/hash.
Parcă aveau o măsuţă înăuntru, dacă îţi doreai tu musai să stai, dar 99% din clienţi cumpărau şi plecau. Nu vând acolo decât iarbă. Cele din centru sunt baruri. Alcool, cafea, unele chiar şi snacks, muzică, altceva.
O chestie mişto. Fumatul e interzis în localuri, ca în toată Europa. Coffee shopurile nu fac excepţie. Deci poţi fuma în coffee shop, dar doar iarbă (blunt) sau în amestec cu muşeţel. Tutun nu ai voie. Vrei cu tutun? Afară.
Ca să închei povestea cu primul joint. Am cerut un sativa şi un indica. La indica mi-a dat ce am cerut, la sativa mi-a spus că nu e prea ok ce voiam eu şi mai bine iau altceva. Mi-a dat să miros fiecare soi, am confirmat, mi le-a ambalat în punguţe, cu inscripţie pe fiecare, să le pot diferenţia, am plătit, mi-am luat filtre şi foiţe şi am plecat acasă.

Ai culcat probabil copilul. Că doar nu fumezi de faţă cu el. 
Ah, clar nu. Copilul dormea.
Nu fumăm nici tutun de faţă cu el. Nu vreau să îl influenţez. Sunt alegerile lui. Dacă va vrea să mă implice (şi sper că va vrea) îi voi spune experienţele mele. Dar el va decide când, dacă, ce va fuma.

Şi zi-mi cum a fost iarba.
Divină atunci. Am fumat mai bun acum.
În primul rând, miroşi, guşti şi simţi diferenţele între soiuri.  Ştii ce cumperi. Ştii în ce direcţie te va duce.

Adică?
Păi, sativa e high, indica e stoned. Astea sunt bazele. Apoi, combinaţii între ele. Lemon haze e high, gust de lămâie, citric. Cheese e între ele, e lipicioasă şi are gust de brânză, chocolope cheese e un amestec cu un gust puternic de ciocolată, LA confidential e un stoner care îţi stinge puţin luminile.

Care ediferenţa între high şi stoned?
Stoned te ţintuieşte în canapea. Tăcut.  Intro.
High te animă, te face comunicativ, râzi, dansezi, vrei la lumină, la energie. Vrei să pleci la plimbare cu bicicleta? Go high.

Şi care e preferata ta absolută?
Preferata mea absolută e prăjitura 😜.  Space cake-ul. Coffee shopul din care iau eu o face high. Faţă de joint, îşi face efectul mai lent
şi mai soft. Dar te ţine foarte mult. Cu o prăjitură, eu sunt happy happy joy joy un weekend.

Cum a influenţat faptul că marijuana e legală consumul tău?
În nici un fel. Consumam cu aceeaşi intensitate/regularitate şi la Praga. La Bucureşti însă nu. Era mult mai rar.
Deci, tre’ să îi dau block mamei, zău. Face şoc anafilactic.

Haide, măi. 
Mă rog. E ca şi cum ai sta în Italia şi n-ai mânca paste.

Cât de des fumezi?
Weekends. Foarte rar în timpul săptămânii, pentru că nu am timp să enjoy. Să fumez seara şi să mă aşez în pat… no point. Repet, mie îmi place high. Afară. În oraş. Pe câmp. În grădină. Gătind.
Mai nou, nu mai fumez. M-am lăsat de tutun şi, pe cale de consecinţă, m-am lăsat şi de joint. Am descoperit vaporizatorul, care e altceva. Nu fum, nu încins, gust mai puternic, miros mai puţin.

Tu măcar realizezi cu cât erotism vorbeşti despre asta? Mi se scoală ascultându-te.
Haha. Probabil că are mai mult sens acum unghiul din care văd eu Amsterdamul.  Vorba unui amic: În România, nu ştii ce iei. Azi poate fi ceva bun, mâine poate fi pământ. Aici alegi, ştii ce alegi, şi aia primeşti.
Culmea e că olandezii sunt refractari. Majoritatea nu fumează. Nu îi atrage. Ba, uneori, chiar judecă: Aaa, ăla fumează. Desconsideră asta. Colegii mei de muncă, de vârsta mea, cu situaţii materiale şi familiale similare, nu vorbesc ok despre asta. “Aaa da, am încercat şi eu în adolescenţă”. Şi cam atât. Dacă cineva îşi imaginează că pauza de prânz se termină cu un joint, să afle că nimic nu e mai departe de adevăr.

Ziceai de Praga că oamenii sunt reci şi neprietenoşi, şi e greu să ai relaţii profunde cu ei. Cum e în Olanda?
La suprafaţă mai uşor. Adică, ne ştim cu toţi vecinii de pe stradă, ne salutăm, schimbăm vorbe, dar cam atât.
Olandezii sunt tare ciudaţi din multe aspecte. În primul rând, sunt extrem de tipicari. Spontaneitatea nu există ca şi concept la ei. Vrei să ne vedem? Hmmm, let me check my agenda. I have 1.5 h, 3 weeks from now, Thursday from 3 to 4:30.
La 6 seara e cina şi dacă eşti la mine în vizită, te invit frumos să pleci acasă, pentru că noi trebuie să mâncăm.

E mai fair decât să aşteptaţi interminabil, tu să fii invitat să mănânci şi ei să te cari, totuşi.
Iniţial, am fost şocaţi.  Apoi, am zis că ăştia sunt, şi de ce modul meu de a fi e mai bun. Ştii la ce să te aştepţi. Iar ei între ei îşi cunosc cutumele şi nu se pun în poziţii ingrate.

Dar ai un prieten bun, unul cu care să-ţi povesteşti toate intimităţile?
Da, am. În România. Bine că s-a inventat tehnologia.

În Olanda n-ai găsit?
Ba da. Pe nevastă-mea. Aventura asta ne-a unit.
Cei cu care sunt cât de cât mai apropiat la muncă sunt toţi străini. Latini sau balcanici.

Copilului cum îi este în Amsterdam?
Dacă e să compar cu ce ştiu de la prietenii din România, e într-o perpetuă vacanţă. Şcoala începe la 8:30, se termină la 14:45. Excepţie miercurea, când, fiind deja extenuaţi după două zile grele de şcoală, termină la 12.
Nu cară nici o carte, nici un caiet, nici măcar un pix după el. Toate sunt la şcoală. Abia de anul ăsta începe să aibă teme, o săptămână da, una nu. Tema pentru întreaga săptămână îi ia cam jumătate de oră.
Atitudinea la şcoală este “e loc pentru oricine în societate. Avem nevoie de arhitecţi şi doctori, în aceeaşi măsură în care avem nevoie de casieri, gunoieri şi şoferi de autobuz.” Copilul se implică exact cât crede el de cuviinţă că trebuie să se implice.
Ăsta e unul dintre şocurile cu care încă nu ne-am obişnuit. Probabil pentru că educaţia noastră e alta. Văd avantajele, dar cumva nu mă pot opri din a mă întreba: da’ dacă ratează oportunităţi?
Încercăm să îl facem să îşi dorească să înveţe pentru că înţelege avantajele.  Şi că o face pentru el.

Integrarea aici a fost mult mai uşoară pentru el decât la Praga. Vorbea deja engleza şi a contat. A învăţat olandeza în vreo cinci luni, ajutat de sistem.  E la şcoala de stat aici, cu predare în olandeză. Când am venit, nu ştia o boabă. Ne-au trimis la o şcoală din zonă, cu clasa specială Newcomers Class. Copii de la şase la 12 ani, toţi nevorbitori, cu scopul unic de a învăţa limba. În aceeaşi şcoală, însă, cu viitorii colegi de aceeaşi vârstă.
Când au decis că ştie suficient limba, l-au mutat. Dar deja îi cunoştea pe copiii ăia, cu unii se juca deja în pauze. Şi tranziţia asta a fost în paşi, a durat cam o lună de mers în ambele clase, câte o zi-două pe săptămână.

Ce feedback primeşti de la şcoală în ceea ce-l priveşte?
Că e activ. Ambiţios. Uneori neatent, visător sau zvăpăiat. Plm, un copil foarte normal. El e clar mai integrat decât noi. Are prieteni, play date-uri, merge la waterpolo unde are alţi prieteni, umblă prin parcurile din cartier. A găsit şi un alt român şi un sârb cu care fac o mică gaşcă.

Play date e versiunea modernă a ieşitului ls joacă?
Nu. Vine un alt copil în vizită la copilul tău. Fără părinţi. Îl aduc, stabilim cât stă, pleacă, revin la ora agreată.

“Du-te acasă că mâncăm” :))
Gen. Deşi e ok dacă se stabileşte şi dinner.

Şi atunci mă-sa îţi dă listă: vegan, fără gluten şi fără E-uri.
Asta n-am păţit. Încă. Dar da, plauzibil. M-ar sparge să am copilăria lu’ fi-miu.
Vara asta am fost vreo trei săptămâni singur aici şi în multe momente m-am simţit ca în copilărie. Cu bicicleta pe câmp, mâncând cireşe.
Cu aperol spritz în sticlă de-aia de plastic de sport. Touch-ul maturităţii, gen. Aşa am văzut eclipsa de lună, spre exemplu. Am stat cu bicla pe câmp până pe la 1.
Haha. Mâine incepe ADE!

Ce e ADE?
Amsterdam Dance Event. Şase zile. Vreo 2000 de DJ, sute de locaţii, sute de evenimente, de la muzică la concursuri de gătit, ateliere, workshopuri, toate cu şi pentru pasionaţii de muzică house.
E perioada aia în care se umple Amsterdamul de afişe de cum să consumi orice vrei tu dar safe, de ce prafuri sau pastile să te fereşti, ce să faci dacă ţi-e rău, unde să îiţ testezi free produsele să ştii ce conţin etc.

Am văzut că eşti şi mare fan al festivalurilor Pride, deşi eşti straight ca o riglă.
Am avut ocazia să merg anul trecut. Prima dată. Şi da, a fost o experienţă foarte mişto. Unul dintre evenimentele din Pride Week e un boat parade pe canale, unde orice companie de stat sau privată care se respectă din Olanda are o barcă. De la Shell la Adidas, Poliţie, Armată, Pompieri, televiziuni, lanţuri de supermarketuri, toţi participă. Tot Amsterdamul e un curcubeu.
Şi lumea e normală, şi 80% dintre participanţi sunt la fel de rigle ca mine. E un eveniment despre inclusion şi suntem toţi oameni.

Cum e bucătăria olandeză?
Sucks în general. Nu are nimic pe gustul meu. E greoaie şi fără gusturi interesante. Sandwich-ul, cartofii în diverse forme şi maioneza sunt cam baza. Dar găseşti suficiente alternative să faci sau să comanzi ce-ţi doreşte pipota. Peşte proaspăt e…

Constanţa talking.
Legume sunt, fructe sunt. E şi carne de toate felurile.

Când vrei să te răsfeţi, unde te duci sau ce comanzi?
La un restaurant japonez cu o stea Michelin, cu un sushi foarte bun, la un burger pe undeva prin centru. Iar din magazin, la nişte mini eclere cu caramel si sare.

Te vezi îmbătrânind la Amsterdam?
Nu prea. Mă văd îmbătrânind mai la cald undeva, şi la mare. Dar mă văd încă zece ani aici, până creşte copilul.

Am ajuns la finalul interviului, care e standard. Descrie-mi Amsterdam în aşa fel, încât să vreau să mă mut mâine acolo.
Aceleaşi locuri sunt de fiecare dată altfel, pentru că aceleaşi droguri sunt mereu altfel.

Şi partea cea mai nasoală este că…?
Gradul de spontaneitate este invers proporţional cu numărul de membri ai familiei.

***

Îţi plac textele Trollywood? Poţi susţine şi tu proiectul.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram.