Pisici de apartament

Ador pisicile. Le iubesc frumuseţea eterică, blândă şi sălbatică în acelaşi timp, tandreţurile inefabile, simţul umorului – multe boroboaţe pe care le face o pisică par glume construite intelectual, cu callback şi tot tacâmul – şi abilitatea de a te vindeca de orice angoasă sau stres când se lungesc cu corpuşoarele lor calde şi moi pe pieptul tău şi încep să toarcă lin, perfect relaxate.

De aceea, sunt membră în multe grupuri de pisicari. Inclusiv grupuri de adopţii.

Şi de aceea văd roşu în faţa ochilor când intră câte unul, sau câte una, şi postează o inepţie de-ţi puşcă plombele.

Împricinatul de azi se înscrisese la cuvânt sub o postare a unei doamne care dădea spre adopţie pisică adultă, vaccinată, obişnuită la litieră, cuminte, etc., crescută în apartament, cu o singură condiţie: ca adoptatorul/ea să îi ofere tot o viaţă în apartament.

După câteva comentarii de auauau, ce frumuseţe şi de ce nu-l ţineţi, e păcat de el, hopa şi gigel. Nervos de nu mai putea. Fremăta din nări de atâta testosteron zburdalnic. Şi gigel începe să ţipe la doamna:

De ce condiţionaţi adoptatorul? Viaţa mâţei e mai frumoasă la apartament, sau cum? Atâtea pretenţii, când voi aveţi nevoie de ajutor!

Eu nu mă voi duce niciodată pe Facebook să mă cert cu un prost, din câteva motive simple. Pe de o parte, pentru că prostul ştie deja mai bine decât tine orice, şi de obicei, un bărbat cu cât e mai prost cu atât e mai încăpăţânat, şi nu am de ce să conving pe nimeni de nimic. Pe de a doua parte, din comentariu deducem că nu avea apartament, deci pisica era safe la vechii stăpâni. Şi pe de a treia parte, cum mie îmi dă Facebook zucc 30 de zile şi dacă postez un emoji angry, îmi ţin nervii pentru aici, iar pe Facebook o ard absolut neconflictual, pentru interesul micului meu business.

Mbun.

Pentru aceia dintre voi care nu sunteţi la fel de proşti ca numitul cetăţean, iubiţi animalele şi eventual vă doriţi un companion de ţinut în poală la Netflix, iată cum stă treaba.

Exact ca oamenii, pisicile sunt legate afectiv de mediul în care copilăresc. Un mâţ crescut la curte, obişnuit să înhaţe şobolani din fugă şi vrăbii din zbor, obişnuit să sară, să alerge, să se caţere în pom şi să defileze pe gard se va obişnui extrem de greu cu traiul în cutia de chibrituri de dimensiuni restrânse pe care un orăşean o numeşte garsoniera lui.

Exact ca oamenii născuţi şi crescuţi în sălbăticia şi libertatea de la ţară.

Un mâţ crescut între aşternuturi moi, mereu proaspăt călcate, spălate şi mirosind a balsam de rufe, obişnuit să i se servească fripturica sau pliculeţul în farfurioară, să facă pipi la o litieră de nisip fin, curăţată cu regularitate, să păşească pe covor moale şi să fie mereu ocrotit de orice pericol va fi complet nepregătit şi neadaptat pentru pericolele, ameninţările, competiţia dintre animale, zgomotele şi condiţiile dificile ale vieţii la curte. Dacă iei un orăşean obişnuit să aibă câte un gadget pentru fiecare task din gospodărie şi-l muţi la o casă de la ţară, cu unelte simple de-ale lui bunică-tu şi cu copaie pentru rufe, i-ai f***t iremediabil direcţia.

Dar noi, oamenii, suntem mai adaptabili. Sigur, m-ar frustra acum să mă mut în sat Buceni, comuna Curu Pizdişului, dar în definitiv, cu puţin ajutor, probabil că în câteva luni aş învăţa să fac de toate, m-aş împrieteni cu cei mai mulţi de acolo şi aş fi nebuna aia simpatică, le bea, dar le şi munceşte.

Animalele, în special pisicile, se adaptează la un anumit mod de viaţă de când sunt pui. Iar dacă încerci să schimbi asta la maturitate, nu le e deloc bine. Pisicile de pe stradă aduse în interior zgârie uşa, demolează şi sparg tot, şi fug la prima ocazie. Pisicile de apartament aruncate în stradă de stăpâni idioţi stau şocate în mijlocul drumului şi le calcă prima maşină. Poate că, undeva, îşi şi doresc să moară, pentru că îi e extrem de greu unui animal adult să se adapteze la pericolele străzii. E ca şi cum tu, trăit în puf toată viaţa ta, ai ajunge homeless peste noapte. Probabil că te-ar răpi ăia de la trafic de organe în prima ta seară sub cerul liber, sau ai face o pneumonie severă la primul frig şi ai muri chircit pe o bancă. În timp ce homeleşii crescuţi pe drum trăiesc bine merci în aceleaşi condiţii vitrege de când sunt mici şi sunt perfect sănătoşi.

De aceea, când mai vine câte o vită bălţată pe page şi începe să elucubreze: Am avut pisică, dar n-am putut s-o ţin, am dat-o la ţară, aproape că o iau ca pe o insultă personală. Fă, f***-ţi morţii mă-tii de lepră, ce-ai făcut? Vaco. Vacă leneşă, comodă şi împuţită. Eşti prea cotarlă să te preocupe buna stare a unui animal pe care ţi l-ai asumat în calitate de stăpân? Marş în morţii tăi de pe contentul meu şi să nu te mai văd pe aici.

Eu îmi percep condiţia de stăpân al motanului Pulică exact ca pe o misiune de viaţă. Indiferent ce fac, e responsabilitatea mea asumată să fie în siguranţă, să fie sătul, să aibă în ce să-şi facă nevoile, să fie sănătos, să-i fie iarna cald şi vara răcoare. Am şi o glumă cu prietenii: De cum dă canicula, coolerul de laptop devine oficial suport de motan.

Pentru Pulică am renunţat la o bursă în străinătate, pentru că nu era o cazare pet friendly. Pentru Pulică, îmi fac vacanţe numai în hoteluri şi pensiuni care acceptă animăluţe. În ultimii ani, nu m-am dus nicăieri, pentru că Pulică e bătrân şi confortul lui e mai important decât al meu. E un suflet a cărui grijă mi-am asumat-o şi nu există termeni şi condiţii de excepţie în această asumare. Dar dacă dai de un potenţial partener care nu va fi de acord să ai pisică? m-a întrebat alt gigel. Ăla nu va fi un potenţial partener. Nu aş aloca nici un minut din timpul meu privat unuia care crede că e nevoie de acordul lui ca eu să am pets.

Revenind la pisici de apartament şi pisici de curte.

Nu există viaţă mai frumoasă sau mai urâtă. Există viaţa cu care au fost obişnuite. Rutina în care se simt în siguranţă. De aceea nu “duci la ţară” o pisică de apartament, pentru că te saturi de ea. De aceea dai spre adopţie un mâţ de apartament cuiva care are apartament, şi un mâţ de curte cuiva care are curte.

Dar, preferabil, dacă l-ai adoptat şi e al tău, nu-l da nimănui. Ai grijă de el, şi el va fi alături de tine, torcându-ţi cu capul în palmă, cum face al meu acum cu mine. N-aş renunţa la sufleţelul lui delicat nici dacă mi s-ar oferi bogăţia fără limite. Chit că pentru bogăţia fără limite aş renunţa la cam orice altceva.

***

Dacă v-a plăcut acest text, puteți susţine activitatea siteului cu o donaţie. Aici.

***
Vrei să mă urmăreşti în social media? Îmi poţi da like pe Facebook, follow pe Twitter şi Instagram, subscribe pe YouTube.

***

Ascultă Jet pe Spotify, cumpără piesa pe iTunes sau pe Amazon Music.